Selectează o Pagină

Loading

Bizantinii nu au fost singurii din Italia care au apelat la serviciile normanzilor. Cele trei puteri lombarde din peninsulă: Benevento, Salerno şi Capua au recrutat de asemenea forţe normande pentru a se lupta atât între ele dar și împotriva Imperiului Bizantin.

Oraşele state Napoli, Gaeta şi Amalfi erau cele mai bogate centre comerciale şi militare din regiune și deseori complicau peisajul politic prin numeroasele intrigi şi schimbări de alianţe. Situaţia deosebit de fragmentată din sudul Italiei nu putea fi decât pe placul bandelor de normanzi oportunişti.

Puterea Bizanţului din Italia şi din Mediterana scădea simţitor cu fiecare an ce trecea, iar statele italiene nu au ştiut să profite de pe urma acestui vid de putere, preferând să se arate ostile între ele şi să creeze un climat de instabilitate şi de slăbiciune. În această situație, papalitatea avea să joace un rol hotărâtor în desfăşurarea evenimentelor. Politica conform căreia puterea seculară trebuia să i se supună autorităţii sale, numită și Cearta pentru investitură, îl determina pe papă să depună eforturi intense pentru a-şi impune autoritatea asupra tuturor statelor lumii creştine.

Cum regatele lombarde se învecinau cu statele papale, acestea au devenit primele ţinte ale noilor politici dominatoare ale papalităţii. Pentru ca toată lumea creştină să intre sub autoritatea pontifului era absolut necesar ca Italia să fie supusă. Dacă statele vecine nu intrau sub ascultarea Romei, cum se putea pretinde ca alte regate şi imperii mult mai mari şi mai îndepărtate să se supună. Din acest motiv, prezenţa unui Bizanţ în Italia, total sfidător faţă de pretenţiile Romei era de neconceput şi orice efort de a-i alunga din peninsulă era binevenit. Preludiul unei schisme totale şi irecuperabile între Roma şi Constantinopol, între Apus şi Răsărit avea deja loc şi va culmina cu anul 1054 în prima fază. Pecetea finală va fi pusă în anul 1204.

Pe cât de divers se prezenta peisajul politic în regiune, pe atât de diversificată era imaginea socială, etnică şi religioasă. Populaţia greacă din sudul Italiei era loială Bizanţului şi împărtăşea dogmele şi ritualul Bisericii din Răsărit, ducând la tensiuni interbisericeşti în zonă, ce sfidau dorinţele scaunului papal de a instaura cultul, tradiţia şi învăţătura apuseană pe întreg teritoriul peninsulei.

Italia de sud a constituit mereu un motiv de discordie între Roma şi Constantinopol. Pentru a contrabalansa puterea şi influenţa Răsăritului în Italia, Roma apelează în repetate rânduri la împăratul german. Istoria ulterioară demonstrează că această strategie riscantă jucată de către Roma se va întoarce împotriva acesteia şi va duce la declanşarea unui conflict intens şi de lungă durată cu coroana germană.

În timp, împăraţii germani chemați să-i alunge pe bizantini îşi vor extinde la rândul lor influenţa asupra Italiei, spre marea nemulţumire a scaunului papal. Conflictele dintre Roma şi Imperiul German vor escalada în timpul împăraţilor Henric al IV-lea, Frederic I Barbarossa şi Frederic al II-lea şi vor culmina în secolul al XVI-lea, atunci când poporul german va adera la reforma bisericească iniţiată de către Marin Luther, ieşind astfel de sub autoritatea şi influenţa Romei.

Situaţia din Sicilia se prezenta a fi una cât se poate de interesantă. Trei popoare având trei tradiţii diferite au învăţat să coexiste în relativă pace sub dominaţia arabă.

Grecii stabiliţi pe insulă de peste un mileniu îmbrăţişau ortodoxia şi nutreau sentimente puternice pentru o restaurare a dominaţiei imperiului de la Constantinopol. În cronicile contemporane erau deseori înfăţişaţi având bărbi lungi şi capul descoperit, aplecaţi întotdeauna spre meditaţie şi contemplaţie.

Latinii, descrişi având părul scurt şi feţele bărbierite erau cei mai pragmatici şi împărtăşeau tradiţia latină. Peste toţi dominau arabii, cu bărbile lungi şi capetele acoperite de turbane. Însă supremaţia lor în insulă avea să se sfârşească în secolul al XI-lea. Un război civil între arabi creea premisele unei recuceriri creştine a insulei.

În anul 1024, normanzii aflaţi sub comanda lui Ranulf (Rudolf) Drengot luptau pentru principele Guaimar al III-lea de Salerno. Ranulf a fost ales de către compatrioţii săi pentru a le fi conducător datorită spiritului său neînfricat, a experienţei sale în luptă şi a capacităţii de a fi un lider desăvârşit.

În rândurile normanzilor s-au creat premisele unei ierarhii nobiliare bazate pe meritocraţie. Doar cei mai buni şi mai capabili dintre ei deveneau nobili şi conducători, punându-se astfel bazele unei clase superioare elitiste. Împreună cu Pandulf al IV-lea, forţele lombardo-normande au asediat Capua condusă de către uzurpatorul Pandulf al V-lea. După un asediu care a durat mai mult de un an şi jumătate, Capua a capitulat, iar Pandulf al IV-lea a fost reinstalat la putere.

Ranulf Drengot însă l-a trădat pe Pandulf şi s-a aliat cu principele Sergiu al IV-lea de Napoli. Sergiu fusese expulzat din oraşul său de către Pandulf cu ajutorul lui Drengot, fostul său aliat. În anul 1029, Sergiu şi Ranulf au recapturat oraşul Napoli. Pentru a-i răsplăti serviciul, Sergiu al IV-lea i-a dăruit lui Ranulf Drengot fieful constituit din oraşul Aversa şi hinterlandul acestuia. Acum, în anul 1030, a luat fiinţă primul teritoriu deţinut de către normanzi în Italia[1].

Pentru a solidifica alianţa sa cu Ranulf, Sergiu de Napoli i-a dăruit-o de soţie pe sora sa, însă aceasta nu a supravieţuit pentru mult timp şi a murit timpuriu.

Întrucât interesul imediat al normanzilor era acela de a nu permite niciunei formaţiuni statale să domine politica Italiei submeridionale, Ranulf l-a abandonat pe Sergiu şi s-a reîntors la Pandulf.

Succesul lui Ranulf Drengot a avut un impact răsunător în Normandia. Zilnic soseau în tabăra lui Ranulf noi recruţi normanzi care erau primiţi cu brațele deschise, mărind astfel considerabil puterea normandă din Italia.

În anul 1035, trei dintre fiii lui Tancred de Hauteville au sosit în Aversa:  William, Drogo şi Humphrey, aducând cu ei un nou avânt cauzei normande.

Având sprijinul împăratului german Conrad al II-lea (1027-1039), Ranulf şi-a consolidat puterea în Aversa şi a invadat Capua, principatul fostului său aliat, Pandulf, căzut acum în dizgraţie. În acest mod puterea normandă s-a extins considerabil în peninsulă.

Visul împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025) de a recuceri Sicilia de la arabi a fost pus în aplicare treisprezece ani mai târziu de către împăratul bizantin Mihail al IV-lea. Mihail, însă, era un suveran mediocru, ce nu se ridica nicidecum la o minimă asemănare cu fostul mare împărat Vasile al II-lea. Generalul său însă era adevarata tărie a imperiului în lumea mediteraneană.

George Maniakes se înscrie în panteonul celor mai iluştri generali bizantini care au umblat pe pământ, alături de Narses, Belizarie, Ioan Curcuas, Nichifor II Phokas, Ioan Tzimiskes şi Vasile al II-lea.

În anul 1038, armata bizantină soseşte în Italia, avându-l în rândurile sale, în calitate de comandant al Gărzii Varege, pe eroul scandinav, Harald Hardrada, viitorul rege al Norvegiei (1046-1066). Maniakes a cerut suportul lui Guaimar de Salerno pentru o coaliţie creştină împotriva sarazinilor din Sicilia. Guaimar a pus la dispoziţia lui Maniakes 300 de cavaleri normanzi, în frunte cu William de Hauteville.

Campania bizantină a fost încununată cu succes încă de la început, înregistrând câteva victorii importante. Harald Hardrada şi William de Hauteville s-au evidenţiat în luptele împotriva musulmanilor. William l-a învins pe emirul de Siracuza într-un duel corp la corp, iar în urma acestei lupte şi-a primit supranumele de Braţ de Fier.

Campania bizantină s-a destrămat din cauza intrigilor de la curtea imperială de la Constantinopol, dar şi din cauza caracterului extrem de irascibil al lui George Maniakes. Generalul bizantin a intrat în curând în conflict cu amiralul flotei imperiale, Ştefan, a cărui soţie era sora eunucului Ioan Orphantropoulos, cel mai puternic om de la curtea imperială.

De asemenea, Maniakes l-a umilit în public pe contele lombard Arduin. Acesta refuzase să-i predea lui Maniakes un superb cal arab capturat de la musulmani şi, drept consecinţă, generalul bizantin a ordonat să fie dezbrăcat şi biciuit în mijlocul trupelor. Acest eveniment i-a determinat pe lombarzi şi pe normanzi să părăsească expediţia. De asemenea, Garza Varegă a fost chemată la Constantinopol de către noul împărat, la fel de incompetent ca și predecesorii săi, Constantin al IX-lea Monomahul[2].

Nerecunoştinţa împăratului bizantin l-a determinat pe Maniakes să pornească o rebeliune în Italia, declarându-se împărat. Bizantinologul britanic Warren Treadgold este de părere că, dacă Maniakes ar fi fost învingător, ar fi putut salva Imperiul Bizantin de la dezastrul iminent spre care se îndrepta. Din păcate, marele general bizantin a fost rănit mortal în Balcani în lupta împotriva trupelor lui Constantin al IX-lea, în ciuda faptului că bătălia fusese câștigată de către rebeli.

Puterea bizantină se afla în plin declin atât în Italia cât şi în Răsărit, din cauza guvernării iresponsabile și suicidale de la Constantinipol. După moartea împăratului Vasile al II-lea, castele administrative şi latifundiare au preluat tronul imperial, în detrimentul celei militare. În consecinţă, armata imperială a avut de suferit din cauza demobilizării soldaţilor, a desfiinţării themelor și a încredințării apărării Imperiului Bizantin mercenarilor. Ceea ce este şi mai grav este faptul că împăratul Constantin al IX-lea a desfiinţat flota imperială deoarece, considera el, genera costuri prea mari pentru măsurile sale fiscale de-a dreptul risipitoare.

În urma acestei guvernări suicidale, toţi duşmanii imperiului au început să pună presiuni asupra graniţelor pe care actualul guvern şi curte imperială nu aveau cum să le apere, atât din lipsă de idei cât şi din lipsă de mijloace.

Începând cu anul 1040, normanzii din Italia s-au întors împotriva Imperiului Bizantin, mirosind situaţia putredă de la Constantinopol. Contele lombard Arduin, cel pe care îl insultase Maniakes, a pornit o nouă rebeliune împotriva Bizanţului care s-a soldat cu asasinarea cataphanului Nichifor Dokeianos.

Rebeliunii lui Arduin s-au alăturat şi normanzii, avându-l acum conducător pe Atenulf, fratele contelui Pandulf al III-lea de Benevento. Noul cataphan al Italiei a fost numit Mihail Dokeianos, probabil o rudă apropiată a precedentului cathaphan. La sosirea sa în peninsulă, situaţia era una extrem de gravă pentru Imperiu şi se prefigura a fi şi mai dificilă. Flăcările revoltei s-au răspândit şi în Tranto. Argyrus, fiul celebrului luptător lombard, Melus, s-a revoltat şi el împotriva Imperiului şi a cucerit importantul oraş Bari. Rebelii şi-au extins curând controlul asupra oraşelor Melfi, Venosa, Ascoli şi Lavello.

Dokeianos a reuşit să recucerească oraşul Bari şi să restabilească o ordine relativă, însă dispunea de trupe insuficiente, deoarece majoritatea contingentelor bizantine din peninsulă încă luptau un război pierdut în Sicilia. Deşi, alături de el luptau contingente din Garda Varegă, Mihail Dokeianos a fost învins în bătălia de Olivento de către trupele normando-lombarde[3].

Bătălia de la Olivento, din primăvara anului 1041, reprezintă prima victorie normandă împotriva Imperiului Bizantin, marcând debutul ofensivei totale împotriva teritoriilor greceşti din Italia. La mai puţin de două luni de la bătălia de la Olivento, normanzii conduşi de către William Braţ de Fier au întâlnit trupele bizantine pe câmpul de luptă de la Montemaggiore, la Cannae, pe locul unde Hannibal învingea trupele romane şi pe acelaşi loc în care normanzii suferiseră ei înşişi o înfrângere zdrobitoare în faţa bizantinilor în anul 1018.

       

Forţa normandă a crescut simţitor după bătălia de la Olivento. Lui William Braţ de Fier i s-au alăturat doi dintre fraţii săi mai tineri, Drogo şi Humphrey de Hauteville. Trupe auxiliare lombarde şi mercenari normanzi din Aversa în frunte cu Rainulf Drengot au întărit rândurile armatei.

Se presupune că armata lombardo-normanda însuma undeva la 2000 de cavaleri normanzi, la care se adaugă infanteria lombardă şi alte câteva contingente de cavalerie grea[4]. Armata cataphanului bizantin, Mihail Dokeianos era superioară numeric, însumând, conform Analelor din Bari, aproximativ 18 000 de soldaţi[5].

Armata greco-romană era împărţită în două formaţiuni consistând din trupe proaspete venite din Asia, soldaţii din Sicilia care au abandonat campania pentru totdeauna pentru a se alătura corpului principal şi trupe scandinave din Garda Varegă, conduse de către Harald Hardrada. Episcopii răsăriteni din Troia şi Ofanto au venit să binecuvânteze oastea bizantină[6], în timp ce delegaţi ai papei Benedict al IX-lea binecuvântau trupele normande.

Cavaleria normandă a atacat oastea utilizând strategia vârfului de lance, prin care cei mai buni cavaleri erau aşezaţi în faţă, urmaţi de ceilalţi, iar întregul corp forma un triunghi având vârful orientat către armata inamică. Scopul acestei strategii era acela de a pătrunde puternic în rândurile adverse, având menirea să împartă oastea duşmană în două. Prima linie bizantină nu a putut face faţă şarjei puternice şi s-a panicat, izbindu-se de următoarea care înainta puternic şi astfel s-a creat o busculadă generală între bizantini[7].

William Braţ de Fier suferea de febră şi, iniţial, a privit desfăşurarea bătăliei de pe vârful unui deal din apropiere, dar neputând rezista pasiunii pentru război şi entuziasmului momentului, s-a alăturat luptei[8]. Numeroase trupe bizantine, împreună cu cei doi episcopi menţionaţi, s-au înecat în apele râului Ofanto. De asemenea, mulţi luptători de elită scandinavi din Garda Varegă au pierit în această bătălie[9]. Victoria normanzilor va fi atribuită în primul rând supremaţiei cavaleriei grele[10].

În urma înfrângerii de la Montemaggiore, Mihail Dokeianos a fost transferat în Sicilia, iar locul său a fost luat de către Exaugustus Boioannes. Victoria de la Montemaggiore i-a înzestrat pe normanzi cu primele prăzi de război adevărate, constând în echipament militar, cai, corturi, ţesături fine, aur şi vase de argint. Bogăţia acaparată de către cavalerii normanzi i-au determinat pe alţi compatrioţi ai lor să se alăture rebeliunii împotriva Bizanțului[11].

Pe 3 septembrie 1041, cele două forţe ce disputau Italia submeridionala s-au întâlnit din nou pe câmpul de luptă de la Montepeloso. Comanda forţelor normande i-a revenit de data aceasta contelui Atenulf, în timp ce noul cataphan, Exaugustus Boioannes conducea armata bizantină. După bătălia de la Montemaggiore, noul cataphan a luat cu asalt oraşul Melfi, recent cucerit de către rebeli.

Normanzii s-au mobilizat şi au pornit în încercarea de a ridica asediul. La apropierea normanzlior, bizantinii s-au refugiat în fortatreata Montepeloso, acolo unde deţineau un avantaj strategic semnificativ. Rebelii nu vroiau să se angajeze într-un asediu lung şi costisitor şi încercau să-i scoată pe bizantini afară din cetate, pentru a lupta în câmp deschis.

Oportunitatea a venit atunci când normanzii au reuşit să fure vitele bizantinilor. Rămaşi fără provizii, bizantinii nu mai aveau altă soluţie decât să joace jocul normanzilor. Bătălia s-a dat în faţa zidurilor cetăţii şi a fost câştigată de către normanzi graţie intervenţiei în forţă a lui William Braţ de Fier, care a condus cavaleria normandă către o victorie eroică. Boiannes a fost capturat în timpul luptei şi se aştepta plata răscumpărării de la Constantinopol[12].

Victoria rebelilor i-a forţat pe bizantini să se retragă în oraşele de coastă şi să lase interiorul deschis ocupaţiei normande. În urma bătăliei, oraşul Matera a trecut de partea rebelilor, în timp ce oraşele costale Bari, Monopoli şi Giovinazzo au renunţat la alianţa cu Bizanţul pentru a evita raidurile normanzilor.

După bătălie, liderul rebelilor, Atenulf, a fost trimis acasă după ce s-a descoperit că acesta ţinuse pentru sine banii proveniţi din răscumpărarea plătită pentru Boioannes. Deşi normanzii ţinuseră cu dinadinsul ca liderul revoltei să fie un normand, partida lombarzilor a învins şi conducătorul a fost ales în persoana lui Argyrus, fiul lui Melus[13].

Bătălia de la Montepeloso a fost ultima luptă deschisă dintre bizantini şi normanzi pe teritoriul Italiei[14]. De acum înainte, bizantinii se vor retrage în puţinele cetăţi de pe coastă pe care le mai deţineau, până în momentul în care vor fi expulzaţi definitiv din Italia.

Încetul cu încetul, elementul normand avea să preia comanda revoltei în cele din urmă, ceea ce va duce la înfiinţarea propriului regat în Italia. William şi Drogo de Hauteville, împreună cu Ranulf Drengot şi-au creeat propriile ducate în Apulia şi Calabria, fiind nominal sub suzeranitatea lui Guaimar al IV-lea de Salerno. Două comitate normande aveau să răsară în Italia de sud, sub autoritatea nominală a Sfântului Imperiu German: comitatul de Aversa, ulterior transformat în Principatul de Capua şi Comitatul de Apulia, ulterior devenit Ducatul Apuliei.

Petruț Ciprian Terciu, doctor în Istoria Bisericii Universale

[1] R. Allen Brown, The Normans, p. 102-103

[2] Pentru mai multe detalii a se vedea John Julius Norwich, The Normans in the South 1016-1130, Longman, London, 1967

[3] John Wortley, John Skylitzes: A Synopsis of Byzantine History, 811-1057, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 401

[4] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, Jefferson NC: McFarland & Company Inc, North Carolina and London, 2003, p. 43

[5] Katherine L. Jansen, Joanna Drell, Frances Andrew, Medieval Italy: Texts in Translations, University of Pennsylvania Press, Philadelphia,  Pensylvannia, 2010, p. 493

[6] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, p. 43

[7] Christopher Gravett, Nicolle David, The Normans: Warrior Knights and their Castles, Osprey Publishing Limited, Oxfosr, UK and New York, p. 102

[8] Jim Bradbury, The Routledge Companion to Medieval Warfare, Routledge, New York, 2004, p. 160

[9] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, p. 43

[10] John Beeler, Warfare in Medieval Europe: 730-1200, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1971, p. 68

[11] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, p. 43

[12] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, p. 43-44

[13] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, p. 44

[14] Gordon S. Brown, The Norman Conquest of Suthern Italy and Sicily, p. 45

ro_RORO
Copy link