Selectează o Pagină

Loading

În primăvara anului 1009, importantul oraş bizantin Bari experimenta revolta unuia dintre supuşii săi lombarzi, pe nume Melus. Ambiţia acestuia era aceea de a întemeia un regat propriu în dauna cataphanatului bizantin al Italiei. Acţiunile sale însă vor duce la întărirea prezenţei normande în Italia.

Melus, împreună cu cumnatul său, Dattus, au pus stăpânire pe oraş şi l-au ucis pe catephanul Ioan Curcuas. În anul următor au ocupat oraşele Ascoli şi Troia. Localnicii lombarzi care detestau prezenţa bizantină din Italia s-au alăturat în curând revoltei.

Vorbim aici însă, de un Imperiu Bizantin aflat la apogeul puterii sale şi al cărui împărat, Vasile al II-lea, s-a dovedit a fi cel mai puternic din istoria milenară a statului greco-roman. Deşi era reţinut în fruntea armatelor sale în Răsărit şi în Bulgaria, Vasile ţinea foarte mult la întărirea prezenţei bizantine în sudul Italiei şi chiar visa la o recucerire a Siciliei.

Succesorul lui Ioan Curcuas a fost numit Vasile Mesardonites. Acesta a debarcat pe țărmurile italiene în fruntea unei forţe însemnate din care făceau parte contingente formate din luptătorii de elită scandinavi ai Gărzii Varege. Vasile i-a asediat pe lombarzi în oraşul Bari pe care l-a recucerit în anul 1011. Melus s-a refugiat sub protecţia prinţului Guaimar al III-lea în Salerno, iar cumnatul său, Dattus, a fugit în mănăstirea Montecassino, unde s-a fortificat într-un turn, având sprijinul papei Benedict al VIII-lea. Familia lui Mellus a fost capturată şi dusă în lanţuri la Constantinopol.

Vasile Mesardonites a guvernat în relativă pace vreme de încă cinci ani, până la moartea sa survenită în anul 1016. Succesorul său a fost numit Leon Tornikios Kontoleon. Profitând de această nouă situaţie, Melus a reaprins focul rebeliunii. Pentru a-şi întări semnificativ rândurile armatei, Melus a apelat la ajutorul normanzilor care vizitau muntele Gargano. Promisiunile lombardului trebuie să fi fost consistente, deoarece aceştia au acceptat oferta şi s-au întors în Normandia pentru a recruta cât mai mulţi cavaleri.

Alături de noii recruţi şi-a afacut apariţia pe câmpul de luptă încă un contingent puternic de normanzi trimişi de către papa Benedict. Joncţiunea s-a făcut la Capua, iar liderul normanzilor a fost ales în persoana lui Rudolf Drengot. Imediat forţele lombardo-normande au invadat Apulia, având scopul de a prinde pe nepregătite forţele bizantine.

Armata bizantină condusă de Leon a fost distrusă pe ţărmurile râului Fortore şi lângă oraşul Civita. Victoria finală a rebelilor a avut loc în urma bătăliei de la Vaccaricia. În urma eşecurilor lui Tornikios, acesta a fost înlocuit de către Vasile Boiannes, unul dintre cei mai redutabili generali bizantini ai timpului. Vasile a cerut imediat împăratului bizantin să-i trimită pe unii dintre cei mai buni soldaţi imperiali pentru a restabili ordinea în Italia. Numeroși membrii ai Gărzii de elită imperiale au fost puşi sub comanda sa.

Vasile Boiannes l-a întâlnit pe Melus pe malurile râului Ofanto, la Cannae, în anul 1018, pe locul desfăşurării celebrei victorii a lui Hannibal împotriva romanilor din anul 216 i. Hr. De data aceasta victoria a fost una decisivă pentru romanii bizantini şi a culminat cu moartea unuia dintre principalii lideri ai normanzilor, Gilbert Buatere şi cu fuga lui Melus de pe câmpul de luptă.

Bătălia de la Cannae a fost prima înfrângere majoră suferită de către normanzi în Italia. Aproape întreg grupul a căzut în luptă alături de liderul lor, Gilbert. Forţele lombardo-normande, cu toată pregătirea lor militară şi cu tot beneficiul forţei şi puterii aduse de către normanzi, nu au putut rezista în faţa măreţiei Gărzii Varege. În urma bătăliei de la Cannae, normanzii vor avea de învăţat de la bizantini numeroase lucruri noi cu privire la arta războiului şi la strategia militară, pe care o vor dezvolta ulterior spre beneficiul lor.

Melus s-a refugiat în statele papale, iar cumnatul său, Dattus a revenit la refugiul din Montecassino. După ce a trăit o perioadă în centrul Italiei într-un exil permanent, Melus a trecut în Sfântul Imperiu Romano-German, unde a fost primit la curtea împăratului Henric al II-lea de la Bamberg. Deşi a primit onoruri importante din partea împăratului, inclusiv titlul onorific de duce al Apuliei, Melus a murit curând, la scurt timp după vizita papei Benedict în Germania.

Papa urmărea organizarea unei expediţii militare de amploare care să răspundă victoriilor încununate de succes ale bizantinilor. Dorinţa cea mai mare a papalităţii era aceea de a trece sub jurisdicţia sa canonică şi liturgică întreg poporul grec din Italia. Problema eclezială a Italiei meridionale şi sudice va contribui decisiv la desfăşurarea Marii Schisme din anul 1054, fiind poate, factorul determinant. Normanzii vor contribui şi ei activ la distanțarea papalităţi faţă de Imperiul Bizantin.

Melus a avut parte de o înmormântare fastuoasă în catedrala de la Bamberg. Flacăra războiului însă va fi continuată de către fiul acestuia, Argirus, imediat după eliberarea sa din captivitatea de la Constantinopol.

Boiannes a observat puterea normanzilor în luptă şi a început să îi recruteze în armata bizantină. Putem vedea cât de uşor se schimbau loialităţile normanzilor faţă de cei care îi contractau. Dacă i-am văzut luptând în bătălia de la Cannae împotriva bizantinilor, acum îi vedem luptând alături de foştii lor inamici.

Pentru a consolida noile victorii, Vasile Boiannes a început construcţia unei formidabile fortăreţe într-una dintre trecătorile cheie ale munţilor Apenini, pe care a numit-o Troia, după legendara cetate antică a grecilor, şi pe care a întărit-o cu garnizoane normande. Întreg teritoriul din Italia submeridionala, cu excepţia principatului Benevento a trecut sub stăpânire bizantină.

Acesta este momentul care l-a făcut pe papa Benedict al VIII-lea să fugă speriat la curtea împăratului german Henric al II-lea pentru a cere ajutor împotriva puterii crescânde a Bizanţului. Împăratul german s-a lăsat cu greu convins de argumentele papei, dar în cele din urmă și-a dat acordul pentru asistența militară.

În anul 1021, Boiannes şi noul său aliat, Pandulf al IV-lea de Capua, l-au asediat pe cumnatul lui Melus, Dattus, în turnul său din Garigliano, din apropierea mănăstirii Montecassino. După eforturi îndelungate l-au capturat pe Dattus şi l-au înecat, aruncându-l în mare legat într-un sac alături de un cocoş şi de o maimuţă, după un vechi obicei roman. În anul următor împăratul german a răspuns acţiunilor lui Boiannes printr-o invazie în forţă a Italiei bizantine.

Normanzii cantonaţi în fortăreaţa Troia îşi vor dovedi reputaţia. Timp de trei luni vor apăra cu ferocitate trecătoarea din Apenini, dându-i timp suficient lui Boiannes să se pregătească şi să respingă invazia. Pentru meritul lor în luptă, Vasile Boiannes îi va răsplăti generos pe normanzi.

În anul 1025, Boiannes avea să se pregătească pentru a duce la îndeplinire marele vis de a recuceri Sicilia de la sarazini al excepţionalului împărat bizantin Vasile al II-lea. Împăratul bizantin a murit însă în acelaşi an în timp ce îşi pregătea expediţia împotriva Siciliei. Dezastrul politic şi militar care a urmat morţii lui Vasile al II-lea se va resimţi în curând şi în Italia.

Boiannes a fost chemat în capitală în anul 1027 de către noul împărat, iar următorul guvernator al Italiei se va dovedi la fel de incapabil ca şi suveranul său de la Constantinopol. Odată cu moartea împăratului Vasile al II-lea avea să se sfârşească şi perioada de glorie a Imperiului Bizantin.

Petruț Ciprian Terciu, doctor în Istoria Bisericii Universale

ro_RORO
Copy link