Când vorbim despre cuceririle normanzilor mulţi tind să creadă că acestea se rezumă doar la Anglia anului 1066. Italia Meridională şi Sudică, împreună cu insula Sicilia au fost câmpul de luptă al cavalerilor normanzi care au revoluţionat politica din Mediterana, au transformat geopolitica zonei şi au dat un nou avânt religios luptei împotriva musulmanilor ce se va concretiza în cele din urmă în iniţierea şi desfăşurarea primei Cruciade.
Avântul şi curajul normand îi va purta pe aceştia până în oraşul Ierusalim, centrul creştinătăţii. Bineînţeles, toate aceste realizări mediteranene se vor concretiza în detrimentul unui Imperiu Bizantin care îşi va vedea zenitul apunând odată cu moartea celui mai mare împărat al său, Vasile al II-lea (976-1025). Spre deosebire de cucerirea Angliei care s-a realizat în ziua de 14 octombrie 1066, cucerirea jumătăţii sudice a Peninsulei Italice şi a Siciliei va fi un proces intens şi de durată. Afacerile italiene ale normanzilor vor influenţa şi sfera eclesiastică şi vor avea un rol decisiv în declanşarea Marii Schisme din anul 1054.
În jurul anului 1000, peninsula Italică era deosebit de fragmentată din punct de vedere politic. Nordul era compus din regatul Lombardiei, marchizatul Veronei şi republica Veneţiei, fiica Bizanțului, eliberată de sub influenţa Imperiului Bizantin în secolul al IX-lea şi ale cărei teritorii se întindeau pe coasta dalmată a Adriaticii. În sudul acestora, teritoriul era împărţit între marchizatul Toscanei, Romagna şi Pentapolis. Statele papale cuprindeau teritoriile din jurul Romei şi se învecinau la răsărit cu ducatul de Spoleto iar la sud cu principatul de Capua. Benevento, Amalfi şi principatul de Salerno erau situate în jumătatea sudică a peninsulei.
Apulia, Calabria, Basilicata şi Campania constituiau Catephanatul bizantin al Italiei, restaurat de către împăratul Vasile I Macedoneanul după lupte grele împotriva arabilor. În anii 880, capabilul general Nichifor Focas cel Bătrân a extins controlul bizantin asupra teritoriilor menţionate. Principalele oraşe italiene deţinute de către Bizanţ erau Otranto, Reggio, Amalfi, Neapole, Brindisi şi cel mai important dintre toate, Bari. În jurul anului 965 a fost creată thema Lucania, având capitala la Bari, iar guvernatorul oraşului a fost ridicat la rangul de catephan al Italiei.
Sicilia bizantină a fost cucerită de către arabii din Tunisia printr-un război ce a fost provocat de către trădătorul Eufemios, comandantul forţelor imperiale care a trecut de partea musulmanilor. Conflictul avea să se încheie după mai bine de un secol cu victoria arabilor, iar insula se va constitui în Emiratul Siciliei. Populaţia greacă de aici se va contopi cu cea arabă şi va da naştere unei culturi unice şi spectaculoase. Insulele Corsica şi Sardinia erau puternic disputate de către piraţii arabi şi puterile creştine.
În acest mozaic de state, civilizaţii, culturi şi credinţe şi-au făcut pentru prima dată apariţia, în anul 999, cavalerii normanzi. În acel an, pelerini normanzi războinici s-au oprit în drumul lor de întoarcere de la Mormântul Sfânt în Salerno, la curtea principelui Guaimar al III-lea. Oraşul se afla în plin asediu din partea forţelor armate arabe, venite să colecteze tributul anual cerut. Guaimar depunea eforturi intense pentru a colecta de la supuşii săi tributul, ceea ce a stârnit dezgustul normanzilor.
Cu un avânt nemaiîntâlnit, aceştia au atacat forţele asediatoare care au fugit din faţa impactului, lăsând în urmă bogatele lor provizii. Profund impresionat, principele le-a cerut acestora să rămână, însă au refuzat, dar au promis să împartă bogatele daruri ale principelui camarazilor lor din Normandia şi să înainteze apelul său cu privire la recrutarea de mercenari.
Dacă este să dăm crezare acestei istorii, o facem prin prisma a ceea ce se numeşte „tradiţia din Salerno”. Această istorie a fost pentru prima dată notată de către călugărul benedictin Amatus de Montecassino în a sa L’Ystoire de li Normant, scrisă între anii 1071-1086[1]. Informaţia lui Amatus a fost preluată apoi de către Petru Diaconul, de la aceeaşi mănăstire Montecassino, continuatorul lucrării Chronicon Monasterii Casinensis, operă începută de către cardinalul Leon de Ostia. Legenda salerniana a fost transmisă din cronică în cronică şi a fost în cele din urmă acceptată ca fapt istoric[2]. Dacă lucrurile s-au petrecut în modul acesta, nu se va şti niciodată cu siguranţă.
O altă sursă istorică ce atestă apariţia normanzilor în Italia o reprezintă tradiţia din Gargano. Deşi predecesorii lor scandinavi erau păgâni sălbatici care ucideau fără milă preoţii creştini şi distrugeau sanctuarele sfinte, normanzii au adoptat cu pasiune creştinismul şi au devenit patroni neobosiţi ai Bisericii. Cu toate acestea, ei nu aveau de gând sub nicio formă să renunţe la spiritul lor războinic şi la dragostea pentru arme, luptă şi aventură. Dacă duhul sublim al creştinismului nu avea să potolească setea de război, atunci normanzii vor adapta idealurile noii lor credinţe la stilul lor de viaţă. Astfel a apărut în istorie idealul războinicului sfânt şi al cavalerismului. Creştinismul nu avea să îi determine pe aceşti războinici neînfricaţi să lase săbiile deoparte, însă aceşti luptători aveau să determine creştinismul să ia sabia în mână şi să pornească în războiul sfânt. Era cruciadelor era pregătită încetul cu încetul.
Şi care alt sfânt din panteonul creştinismului putea să le satisfacă mai bine nevoile de sfinţenie şi de luptă decât Sfântul Arhanghel Mihail?! Cel mai important loc de pelerinaj din Europa, dedicat Arhanghelului se afla pe muntele Gargano din Apulia, pe coasta Adriaticii, în a cărui peşteră se spune că şi-a făcut pentru prima dată apariţia Sfântul Arhanghel Mihail. Locul a devenit imediat atracţia principală pentru credincioşii normanzi, în primul rând. De aici au preluat aceşti războinici cultul special dedicat sfântului şi l-au transpus în Normandia pe micuţa insulă din Canalul Mânecii care va deveni Muntele Sfântului Mihail, Mont Saint Michel.
Potrivit acestei tradiţii, pelerinii normanzi de la Gargano au fost abordaţi de către rebelul lombard Melus din Bari, ale cărui acţiuni le vom privi îndeaproape, şi au fost angajaţi în lupta acestuia împotriva guvernatorului bizantin din Apulia. Pentru a împăca cele două tradiţii, mulţi istorici le-au combinat, ajungând la concluzia că întâlnirea dintre normanzi şi Melus a fost intermediată de către prinţul Guaimar.
Două sunt sursele primare pentru tradiţia din Gargano: Gesta Roberti Wiscardi, dedicată puternicului nobil normand Robert Guiscard, scrisă de către cronicarul William de Apulia între anii 1088-1110 şi Chronica monasterii S. Bartholomaei de Carpineto, scrisă un secol mai târziu de către un monah obscur, pe nume Alexandru, care se bazează aproape în totalitate pe opera lui William.
Un alt izvor vorbeşte despre exilul fraţilor aparţinând familiei Drengot în Italia, în urma unei crime comise în Normandia. Cronicarul englez, Oderic Vitalis, afirmă în a sa Istorie bisericească faptul că Osmund Drengot l-a ucis cu sânge rece pe nobilul William Repostel în prezenţa ducelui Normandiei, Robert I (1027-1035) după ce William s-a lăudat în faţa tuturor cu privire la modul în care a dezonorat-o pe fiica lui Osmund. Osmund a fugit imediat împreună cu fraţii săi la Roma şi s-a alăturat rebeliunii lui Mellus[3].
Einar Joranson este de părere că nu Robert era duce al Normandiei în timpul desfăşurării acestui episod, ci Richard al II-lea care a domnit între anii 996 şi 1026, ceea ce face plauzibilă corelarea revoltei lui Mellus din anul 1017 şi participarea normanzilor la aceasta, cu exilul familiei Drengot[4].
Istoricii moderni concluzionează în urma cercetărilor amănunţite ale cronicarilor Ralph Glaber, Adhemar de Chabannes şi Leon de Ostia, faptul că prima apariţie concretă a cavalerilor normanzi în Mezzogiorno s-a produs sub conducerea lui Rudolf, unul dinte fraţii Drengot exilaţi de la curtea ducelui Richard. Forţa lor inițială nu depăşea mai mult de 40 de cavaleri. Papa Benedict al VIII-lea i-a primit în audienţă şi i-a trimis în Salerno şi Capua pentru a servi ca mercenari împotriva forţelor bizantine din Italia[5].
Spre deosebire de expediţia ulterioară din Anglia din anul 1066, acţiunea normandă din Italia nu a fost programată ca o cucerire sistematică, ci mai degrabă a fost o înşiruire de evenimente create de hazard şi de politicile complicate din regiune. Cavalerii normanzi nu au pornit având scopul precis de a cuceri sau de a întemeia un regat, ci s-au avântat în mod separat, aproape individual am putea spune, în dorința de a-şi pune săbiile la dispoziţia oricăruia care era dispus să plătească mai mult, fie el grec bizantin sau italian. Profesia normanzilor era războiul, pe care l-au transformat într-o artă.
Fiecare cavaler normand era expert al luptei cu spada, cu suliţa şi cu arcul. Călăreau şi stăpâneau caii grei de război cu o măiestrie nemaiîntâlnită până atunci în Europa. Au perfecţionat atacul călare cu suliţa, strategie pe care au împrumutat-o de la cavalerii bizantini din Italia. În fiecare zi, normanzii se dedicau antrenamentelor riguroase, transformându-şi corpurile în adevărate arme. Nu exista loc în care aceştia să nu se aventureze şi nu era suveran care să nu îi dorească în armata sa. Îi găsim la curţile regilor creştini din Spania şi în Constantinopol, capitala Bizanţului. Dar Italia promitea oportunităţile cele mai tentante.
O altă problemă importantă care a dus la exodul unui număr mare de cavaleri normanzi era creşterea demografică simţitoare din nordul Franţei. Micul ducat al Normandiei prezenta un areal mult prea mic pentru populaţia normandă aflată în continuă expansiune.
Principiul primogeniturii, deşi creea o stabilitate şi o siguranţă dinastică de care statul avea reală nevoie, presupunea ca întâiul născut să moştenească toate domeniile şi averile tatălui său, lăsând o mulţime de alţi fii războinici şi dornici de putere practic falimentari.
Neavând de ales, mulţi fii secunzi îşi vor căuta destinul în regate îndepărtate unde vor lupta pentru faimă, glorie şi bani. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie Tancred de Hauteville, un nobil normand obscur. Acesta a intrat în istorie nu pentru faptele sale eroice, lipsite de importanţă, ci pentru faptul că fost tatăl a doisprezece fraţi. Neavând suficiente domenii pentru a susţine mulţimea copiilor săi, Tancred i-a încurajat pe aceştia să îşi găsească destinul peste hotare. Aproape toţi fiii săi au emigrat în Italia, acolo unde au intrat în legendă. Caracteristica esenţială a spiritului lor era unitatea dintre fraţi. Bunăstarea familiei de Hauteville era pusă întotdeauna pe primul loc.
Astfel au procedat şi generaţiile următoare ale fiilor lui Tancred care au făcut din familia de Hauteville una dintre cele mai puternice familii nobiliare din Europa, de unde au pus mai departe bazele unei dinastii în Levant şi Țara Sfântă, fiind în acelaşi timp, unii dintre principalii participanţi la prima cruciadă.
Complicata situaţie politică din peninsulă se potrivea perfect cu interesele normanzilor şi cu preocupările acestora pentru războiul constant. Micile principate italiene se aflau aproape în permanenţă în război între ele, iar prezenţa bizantină era de cele mai multe ori nominală în Italia, ţinându-se cont de conflictele epice cu arabii musulmani ale Imperiului Bizantin în Răsărit. Toate aceste întreprinderi neorganizate vor da naştere unuia dintre cele mai importante, sofisticate şi avansate regate creştine din întreaga Mediterană.
Unul dintre principalele obiective fundamentale ale normanzilor era acela de a pune o bază solidă în acest teritoriu prin acapararea ori construirea unui castel formidabil, specific civilizaţiei şi modului lor de viaţă. Dar acest obiectiv avea să îşi aştepte câteva decenii realizarea, deoarece normanzii erau doriţi pe câmpul de luptă de către nobilii italieni. Cu această formidabilă forţă de partea italienilor, prezenţa şi influența bizantină din Italia avea să fie contestată (va urma).
Dr. Petruț Ciprian Terciu (doctor în Istoria Bisericii Universale)
[1] R. Allen Brown, The Normans, Boydell & Brewer, Woodsbridge, Suffolk, 1984, p. 97
[2] Einar Joranson, The Inception of the Career of the Normans in Italy: Legend and History, in Speculum, Vol. 23, No. 3. July, 1948, p. 356
[3] R. Allen Brown, The Normans, p. 97-98
[4] Einar Joranson, The Inception of the Career of the Normans in Italy: Legend and History, p. 369
[5] Einar Joranson, The Inception of the Career of the Normans in Italy: Legend and History, p. 371-373
RO 
IT