Selectează o Pagină

Loading

Potrivit tradiţiei creştine, Sfântul Apostol Toma a predicat noua credinţă undeva în jurul anului 52 în portul Muziris din Malabar, de pe coasta Keralei din India[1]. Este cunoscut faptul că poporul evreu deţinea o diasporă semnificativă în Kerala încă din secolul I[2]. Este foarte posibil ca un evreu vorbitor de aramaică aşa cum era Sfântul Apostol Toma să îşi fi făcut drum printre evreii din Kerala[3]. Cele mai vechi surse care fac legătura între sfântul apostol şi India sunt „Faptele Sfântului Toma”, lucrare scrisă undeva în secolul al III-lea, cel mai probabil în şcoala teologică de la Edessa[4].

Sfinţii Ambrozie al Milanului, Grigorie de Nazians, Efrem Sirul şi Fericitul Ieronim menţionează în operele lor călătoria Sfântului Apostol Toma în India. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea menţionează călătoria în India a Sfântului Panten din Alexandria, mentorul Sfântului Clement. Potrivit acestuia creştinii întâlniţi aici foloseau Evanghelia după Matei scrisă în limba aramaică[5].

Potrivit versiunii găsite în Kerala a „Cântecului lui Toma[6], Apostolul a fondat şapte Biserici în Maliankara: Kodungallur, Kollam, Niranam, Nilackal, Kokkamangalam, Kottakkavu, Paloor şi Thiruvithamcode Arappally[7]. Câteva familii de evrei, împreună cu mulţi dintre localnici şi cu regele acestora au fost încreştinaţi de către Sfântul Apostol Toma. În continuare, este redată misiunea Sfântului în sudul Indiei şi martirajul suferit de către acesta la Mylapore[8].

Situaţia culturală a creştinilor din India este dezbătută intens de către cercetători. Se cunoaşte însă faptul că unii membrii ai comunităţii Sfântului Toma observau în paralel şi practicile şi tradiţiile brahmanice, purtând filamentele sacre şi adoptând sikha[9]. Către începuturile Evului Mediu, creştinii de tradiţie siriană din Malabar s-au integrat în sfera de influenţă a negustorilor creştini asirieni, împreună alcătuind o importantă comunitate comercială, fiindu-le oferite privilegii avantajoase de către guvernatorii locali[10].

Comunitatea creştină din India a fost întărită odată cu sosirea în zonă a misionarilor sirieni şi asirieni din Persia începând cu secolul al III-lea[11]. Din secolul al IV-lea, patriarhul Bisericii Răsăritului trimitea în mod regulat în india preoţi şi episcopi, cărţi sfinte şi alte elemente ale infrastucturii bisericeşti. Până în jurul anului 650, Biserica Răsăritului şi-a consolidat jurisdicţia asupra creştinilor Sfântului Apostol Toma[12]. În secolul al VIII-lea, patriarhul Timotei I a organizat comunitatea creştină în dioceza Indiei, având în frunte un mitropolit detaşat din Persia[13].

Veştile despre existenţa unei comunităţi creştine vii şi înfloritoare în India au ajuns şi în puternicul Imperiu Bizantin condus de către Iustinian cel Mare. Cosma Indicopleustes (Cel care a navigat în India), negustor şi viitor călugăr bizantin de origine egipteană a organizat câteva expediţii comerciale în îndepărtata Indie, lăsând în urma sa descrieri de o valoare inestimabilă pentru istorici. Lucrarea sa, „Topografia creştinismului”, conţine unele dintre primele exemple celebre ale hărţilor lumii cunoscute până în acel moment[14]. Cosma era el însuşi ucenicul patriarhului nestorian Aba I[15].

Potrivit memoriilor acestuia, Cosma a călătorit în regatul creştin Axum din Etiopia, în Marea Rosie şi în Oceanul Indian, lăsând mărturii şi descrieri ale Eritreei, Indiei şi Ceylonului (Sri Lanka). În timpul călătoriilor sale de pe coasta Malabarului, Cosma face menţiunea existenţei creştinilor de tradiţie siriană care aveau o comunitate puternică în Kerala. Asemenea şi în insula Sri Lanka este menţionată existenţa unei Biserici creştine ale aceleiaşi tradiţii răsăritene, având un episcop hirotonit în Persia. Cosma era adeptul înflăcărat al teoriei conform căreia Pământul era plat, iar cerurile aveau forma cortului sfânt descris de către Moise. Părerile sale ştiinţifice nu au fost luate în serios în cercurile academice bizantine familiarizate cu operele lui Ptolomeu.

În anul 883, regele englez, Alfred cel Mare, unul dintre eroii lucrării de faţă, ar fi trimis ambasadori şi daruri creştinilor Sfântului Apostol Toma din India[16].

Distanţa imensă şi întreruperea căilor de comunicaţii pricinuite de către invaziile musulmane au tăiat legătura dintre India şi Mesopotamia, izolând complet comunitatea creştină de aici. În secolul al XI-lea nu mai existau legături între India şi Biserica mamă din Persia, fiind reluate abia după anul 1301[17].

Prezenţa creştinilor nestorieni în Asia Centrală şi în China este datată încă din secolul al VII-lea, urmele acestora putându-se observa în oraşe precum Xi’an. Stela nestoriană ridicată în anul 781 în capitala regatului Tang, Chang’an atesta prezenţa creştinismului în China de mai bine de 150 de ani[18]. Monumentul înalt de 279 de cm construit din piatră de var descrie atât în chineză cât şi în siriacă existenţa unor comunităţi creştine în principalele oraşe din nordul Chinei şi modul în care acestea au primit recunoaşterea din partea împăratului Taizong[19].

  

Deasupra tabletei este sculptată o cruce, sub care sunt imprimate în jur de 1900 de caractere chinezeşti care fac referire la pasaje din Cartea Facerii, la Sfânta Cruce şi la Botez. Dumnezeu este numit „Măreţia Adevărată”. De asemenea este descrisă „credinţa strălucită”, dogma Sfintei Treimi este evidenţiată, la fel şi Întruparea Mântuitorului. Nu se pomeneşte nimic însă despre Crucificarea şi Învierea lui Iisus Hristos. Sunt evocaţi misionarii sirieni care au activat în China începând cu anii 640[20].

                             

Alte numeroase monumente funerare creştine au fost descoperite în regiunea Xinjiang, în oraşul Quanzhou şi în alte locaţii, datând dintr-o perioadă ceva mai târzie. Alte două stele păstrate pe ruinele mănăstirii Sfintei Cruci din districtul Fangshan, din apropierea Beijingului înfăţişează un curios sincretism între elemente creştine şi budhiste[21].

Cel care a dus toate aceste realizări la împlinire a fost un călugăr sirian pe nume Alopen ajuns în China cel mai probabil folosind Drumul Mătăsii, împreună cu alţi misionari tocmai din îndepărtatul Imperiu Roman Bizantin, numit de către chinezi „Daqin”. Au sosit la curtea imperială în cel de-al nouălea an al domniei împăratului Taizong, aducând cu ei cărţi sfinte şi icoane[22]. Istoria sa este cunoscută exclusiv din descrierile descoperite pe stela nestoriană.

Misiunea nestoriană a beneficiat de politica religioasă tolerantă a împăratului Taizong care urmărea să suprime persecuţiile tatălui său, Gaozu, împotriva budhismului şi a religiilor străine[23].

Potrivit stelei, Alopen a fost bine primit de către împăratul care a aranjat traducerea în chineză a textelor sfinte pe care misionarul le avea asupra sa. Taizong, el însuşi un erudit şi patron al învăţământului a găsit învăţăturile creştine acceptabile şi a început propagarea lor. Într-adevăr, patru documente din perioada de început a creştinismului în China datează din timpul lui Alopen[24].

În anul 638, împăratul Taizong a emis o declaraţie oficială prin care se proteja Biserica creştină. A ridicat prima biserică din China şi a recunoscut consacrarea a 21 de preoţi, după toate probabilităţile perşi. Fiul său, împăratul Gaozong, a continuat politica sa faţă de creştinism, ajutând şi mai mult la dezvoltarea Bisericii. Alopen a devenit episcop peste multele biserici construite de către împărat. China a devenit o provincie mitropolitană a Bisericii din Răsărit, sub numele de Beth Sinaye.

Vreme de două secole, creştinismul din China a fost promovat de către dinastia Tang, iar decăderea Bisericii a coincis cu decăderea acestor împăraţi. Distrugerea dinastiei Tang a dus China într-o eră tumultoasă a războiului civil, perioadă cunoscută sub numele celor cinci dinastii ale celor zece regate. Noul împărat Wuzong (840-846) a organizat o persecuţie generală atât a budhiştilor cât şi a creştinilor din regat. Un călugăr sirian care vizita China câteva decenii mai târziu descria multele biserici aflate în ruină[25]. Începând cu secolul al X-lea creştinismul va dispărea din China până la apariţia pe scenă a mongolilor.

Atunci când a fost descoperită stela nestoriană în secolul al XVII-lea, oficialii chinezi au fost surprinşi să afle că noua religie predicată de către misionarii catolici iezuiţi fusese prezentă în ţara lor vreme de mai bine de 10 secole.

Sub mongoli, însă, Biserica Răsăritului a cunoscut o ultimă perioadă de expansiune. Unul dintre triburile mongole, Naiman, locuia în apropierea Munţilor Altai, având intense relaţii diplomatice şi de vasalitate cu confederaţia Kara-Khitai. Nu este clară originea lor, fiind identificaţi fie cu mongolii, fie cu popoarele turcice din Asia Centrală. Mulţi dintre ei s-au convertit la nestorianism. Conform unei tradiţii a tribului Naiman aceştia, împreună cu triburile Kerait, erau descendenţii celor trei magi biblici[26].

Keraitii erau unul dintre cele cinci triburi turco-mongole care dominau peisajul militar şi politic în regiunea munţilor Altai şi Saian. Asemenea naimanilor, keraitii s-au convertit la creştinismul nestorian şi sunt o posibilă sursă a legendei Preotului Ioan despre care am vorbit anterior.

Tribul mongol Ongud era extrem de activ în Mongolia în preajma secolelor al XII-lea – al XIII-lea, trăind în special în apropierea Marelui Zid Chinezesc. Mulţi membrii aparţineau Bisericii nestoriene a Răsăritului şi prin intermediul lor creştinismul a pătruns în China.

Creştinismul mongol era unul diferit de cel oficial din Europa şi Orientul Mijlociu, în mare parte din cauza condiţiilor geografice şi sociale a popoarelor turco-mongole. Nestorianismul din Mongolia era profund influenţat de către şamanism şi maniheism, confundându-se de cele mai multe ori cu aceste doctrine. Liturghiile practicate aici puteau fi extrem de confuze pentru un creştin european, asta din cauza lipsei teologilor tradiţionali, a luptei de putere dintre clerici şi a dispoziţiei de a face concesii dogmatice pentru a împăca tradiţiile şi credinţele şamanice ale marilor hani[27].

O relatare despre convertirea hanului keraitilor la creştinism ne este dată de către istoricul creştin siriac Bar Hebraeus. Potrivit acestuia, undeva în jurul anilor 1007-1012, hanul s-a pierdut în munţi în timp ce vâna, fiind surprins de o furtună de zăpadă. Abandonând orice speranţă de supravieţuire, hanul a fost salvat de către Sfântul Serghie, cel martirizat în secolul al VI-lea împreună cu Sfântul Vah. Sfântul i s-a arătat hanului kerait într-o vedenie oferindu-i salvarea în schimbul credinţei în Hristos. Atunci când regele a promis să devină creştin, sfântul i-a poruncit să închidă ochii. Când i-a deschis, hanul s-a văzut în faţa casei sale aflată la poalele munţilor. Atunci când a întâlnit o caravană de creştini, hanul i-a întrebat pe aceştia de credinţa lor. Creştinii l-au învăţat Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru, imnul siriac Te deum şi Trisaghionul. La sugestia lor, hanul a trimis o scrisoare mitropolitului siriac din Merv, cerându-i preoţi şi diaconi pentru a-l boteza împreună cu poporul său. La rândul lui, mitropolitul Abdisho s-a adresat catolicosului Bisericii Răsăritului din Bagdad, Yohannan al VI-lea, al 63-lea Patriarh de la Sfântul Toma, informându-l despre chestiunea postului înaintată de către hanul kerait, ţinându-se cont de faptul că dieta mongolilor consta aproape exclusiv în consumul de carne şi de lapte. De asemenea, mitropolitul de Merv îşi informa patriarhul cu privire la faptul că hanul a dispus construirea unui pavilion care ţinea loc de altar în care se afla un crucifix şi o Evanghelie, având hramul Sfântului Serghie. Acolo hanul a priponit o iapă de la care lua laptele şi îl aşeza pe Evanghelie şi pe cruce, recitând asupra lui rugăciuni pe care le învăţase, făcând deasupra semnul crucii, apoi lua din el o înghiţitură, fiind urmat apoi de către popor.

Răspunsul catolicosului nu a întârziat să apară, poruncindu-i mitropolitului să trimită degrabă un preot şi un diacon cu epitaf, care să îl boteze pe rege şi pe poporul său. Totodată patriarhul a acceptat scutirea mongolilor de la postul strict, precizând însă că trebuie să se abţină de la consumul de carne în timpul Postului Mare, asemenea tuturor creştinilor. Consumul laptelui dulce era permis, însă era interzisă consumarea băuturilor alcoolice provenite din acesta. Yohannen i-a transmis mitropolitului să facă efortul să găsească pâine şi vin pentru oficierea Sfintei Liturghii din Ziua Învierii. Rezultatul misiunii organizate a fost trecerea la creştinism a 200 000 de mongoli keraiti împreună cu hanul lor[28].

Din cauza modului de viaţă nomad al mongolilor, practicarea noii credinţe diferea mult faţă de restul lumii creştine. Mongolii nu aveau biserici sau mănăstiri, dar pretindeau că învăţăturile lor se trăgeau de la Sfântul Apostol Toma şi se bazau pe practicile călugărilor rătăcitori. Stilul acesta se baza mai mult pe practică decât pe învăţătură şi mulţi dintre mongoli au fost impresionaţi de faptul că Mântuitorul vindeca bolnavi şi supravieţuise morţii. Aşadar practicarea creştinismului printre nomazi punea bazele în primul rând pe îngrijirea celor aflaţi în nevoi. Mântuitorul era considerat a fi mai degrabă un şaman puternic, iar numele de Iisus rezona foarte mult cu termenul mongol „Yesu” care reprezintă cifra 9, considerată sacră de către aceştia., fiind totodată şi numele tatălui lui Genghis Han, Yesugei[29]. Cu toate acestea, anumite yurte mobile erau folosite pe post de biserici.

Mongolii au adoptat simbolul Sfintei Cruci propriului sistem de credinţe, fiind sacru pentru ei deoarece braţele crucii indicau cele patru direcţii ale lumii. Preferau anumite citate ale Sfintei Scripturi, având o afinitate pentru poporul evreu care rătăcea în pustie. Creştinismul permitea consumul de carne, faţă de vegetarianismul propus de către budhism. De asemenea, folosirea alcoolului în practica liturgică era pe placul mongolilor recunoscuţi pentru alcoolismul lor exagerat[30].

Creştinii au fost favorizaţi pentru ocuparea celor mai înalte poziţii sociale în cadrul societăţii mongole şi au continuat să o facă până la distrugerea Imperiului Mongol în secolul al XIV-lea.

Un astfel de exemplu îl constituie hanul Togrul, cunoscut şi sub numele de hanul Ong, identificat de mulţi ca fiind adevăratul preot-rege Ioan. Togrul a fost unul dintre cei mai înverșunați adversari ai unui lider mongol oarecare, pe nume Temugin. Temugin l-a învins în cele din urmă pe Togrul, însă numele de Temugin a fost uitat de către mongoli, cu toţii referindu-se la hanul lor cu titlul, Genghis Han[31].

Despre Togrul se spune faptul că era creştin nestorian, chiar dacă de cele mai multe ori renunţa la credinţa sa în favoarea practicilor şamanice mongole. Hanul Togrul era identificat de către mulți cu preotul-rege Ioan[32].

Creştinii mongoli vor juca un important rol în timpul lui Genghis Han, ajungând până în cele mai înalte poziţii, iar fiii acestuia îşi vor lua soţii creştine care vor influenţa politica soţilor lor.

Petruț Ciprian Terciu – doctor în teologie (Istoria Bisericii Universale)

[1] Erwin Fahlbusch, The Encyclopedia of Christianity, Eerdmans-Brill, Grand Rapids, Michigan; Cambridge, U.K.; Leiden; Boston, 2008, p. 285

[2] Orpa Slapak, The Jews of India: A Story of Three Communities, The Israel Museum, Jerusalem, 2003, p. 27

[3] Thomas Puthiakunnel, Jewish Colonies of india Paved the Way for St. Thomas, in The Saint Thomas Christian Encyclopedia of India, ed. George Menachery, vol. II, Trichur, 1973

[4] Robert Eric Frykenberg, Christianity in India: from Beginnings to the Present, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 99

[5] Robert Eric Frykenberg, Christianity in India: from Beginnings to the Present, p. 103

[6] G. Menachery (editor), The Song of Thomas Ramban, in The Indian Church History Classics, Vol. I, The Nazarines, Ollur, 1998

[7] James Arampulickal, The Pastoral Care of the Syro-Malabar Catholic Migrants, Oriental Institute of Religious Studies, India Publications, Delhi, 1994, p. 40

[8] Robert Eric Frykenberg, Christianity in India: from Beginnings to the Present, p. 99

[9] Leslie Brown, The Indian Christians of St. Thomas. An Account of the Ancient Syrian Church of Malabar, Cambridge University Press, Cambridge, 1956

[10] Pius Malekandathil, Maritime India: Trade, Religion and Polity in the Indian Ocean, Primus Books, Delhi, 2010, p. 38-61

[11] Robert Eric Frykenberg, Christianity in India: from Beginnings to the Present, p. 102-107

[12] Wihlem Baum; Dietmar W. Winkler, The Church of the East: A Concise History, p. 53

[13] Wihlem Baum; Dietmar W. Winkler, The Church of the East: A Concise History, p. 52

[14] Hugh Miller, The Testimony of the Rocks, Gould and Lincoln, Boston, 1857, p. 428

[15] Cosmas Indicopleustes, The Christian Topography of Cosmas, an Egyptian Monk: translated from the Greek, and Edited with Notes and Introduction, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, p. 87

[16] Robert Eric Frykenberg, Christianity in India: from Beginnings to the Present, p. 112

[17] David Wilmshurst, The Ecclesiastical Organisation of the Church of the East, 1318-1913, p. 343

[18] Henry Hill (editor), Light from the East: A Symposium on the Oriental Orthodox and Assyrian Churches, p. 108-109

[19] Peter Jenkins, The Lost History of Christianity: the Thousand-Year Golden Age of the Church in the Middle East, Africa and Asia – and How It Died, Harper Collins, New York, 2008, p. 65

[20] Henry Hill (editor), Light from the East: A Symposium on the Oriental Orthodox and Assyrian Churches, p. 108-109

[21] A. C. Moule, Christians in China Before  the Year 1550, SPCK, London, 1930, p. 86-89

[22] Wang Ding, Remnants of Christianity from Chinese Central Asia in Medieval Ages, in Roman Malek; Peter Hofrichter (editors), Jingjiao: the Church of the East in China and Central Asia, Steyler Verlagsbuchhandlung GmbH, Beijing, 2006

[23] Samuel Hugh Moffett, Alopen, in Gerald H. Anderson (editor), Biographical Dictionary of Christian Missions, William B. Eedermans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan; Cambridge, U.K., 1999, p. 14-15

[24] Samuel Hugh Moffett, Alopen, in Gerald H. Anderson (editor), Biographical Dictionary of Christian Missions, p. 14-15

[25] Samuel Hugh Moffett, Alopen, in Gerald H. Anderson (editor), Biographical Dictionary of Christian Missions, p. 14-15

[26] Hayton of Corycus, De Tartaris Liber, 1307 AD, in Novus orbis  regionum ac insularum veteribus incognitarum, edited by Simon Grynaeus and Johannes Huttichius, De Regno Tarsae, Basel, 1532, p. 420

[27] Christopher P. Atwood, Encyclopedia of Mongolia and the Mongol Empire, Facts on File, New York, 2004

[28] R. Grousset, The Empire of the Steppes, Rutgers University Press, New Brunswick, New Jersey, 1970, p. 190-191

[29] Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, Three Rivers Press, New York, 2004, p. 135

[30] Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, p. 29

[31] Pentru mai multe detalii a se vedea Urgunge Onon, (translated , annotated and with an introduction), The Secret History of the Mongols, The Life and Times of Chinggis Khan, Routledge Curzon, London and New York, 2005

[32] Pentru mai multe detalii a se vedea A. Serstevens (edited), Cartea lui Marco Polo sau descoperirea lumii, trad. de Traian Filip si Gheorghe Edmond Gussi, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972

ro_RORO
Copy link