Selectează o Pagină

Loading

Ţinutul Siberiei este cu adevărat vast. Se întinde pe mai bine de 10% din suprafaţa uscată a Pământului şi mai bine de jumătate din aceasta este formată dintr-un pustiu îngheţat şi nesfârşit, de o sălbăticie extremă şi care nu permite dezvoltarea armonioasă a habitatului uman. Doar cei mai duri dintre oameni pot suferi temperaturile deosebit de scăzute, însă viaţa acestora nu este deloc una confortabilă.

Nordul îngheţat a fost odinioară teritoriul vechilor animale preistorice, iar în insula Wrangel din Oceanul Îngheţat au fost descoperite fosilele unor mamuţi care au supravieţuit cel mai mult, dispărând undeva în jurul anilor 2000 î. Hr., în aceeaşi perioadă în care faraonii Vechiului Regat al Egiptului Antic construiau marile piramide de pe platoul Giza. În ziua de astăzi doar urşii polari, renii, morsele, vulpile şi lupii arctici, gâştele şi bufniţele, alături de cei câţiva cercetători şi militari ruşi mai populează insula îngheţată din nordul Siberiei.

Jumătatea sudică a Siberiei este formată de stepe şi păşuni ce par fără exagerare aproape infinite, întinzându-se din jumătatea de nord a Europei, din Franţa, Germania, Polonia, ca mai apoi să se deschidă larg în estul bătrânului continent de la ţările baltice la munţii Carpaţi continuând în Asia până la marginile pământului, pe malurile Oceanului Pacific. Lanţul spectaculos al munţilor Altai desparte Siberia în două emisfere, continuându-se apoi către Răsărit cu munţii Saian şi Baikal. Păduri de mesteacăn şi de brad se întind până dincolo de hotarele oricărui orizont.

Această stepă infinită a găzduit de-a lungul timpului popoare dintre cele mai misterioase şi mai fascinante, sciți, huni, turci, mongoli.

În ziua de astăzi, creştinismul poate părea o credinţă occidentală, însă nu trebuie uitat faptul că întreg Orientul Mijlociu şi Africa de Nord erau cândva ţinuturi locuite de către creştinii de diferite confesiuni. Situaţia s-a schimbat dramatic odată cu apariţia pe scenă a islamului care a modificat pentru totdeauna balanţa religioasă în regiune. Creştinismul nestorian combătut la cel de-al treilea Sinod Ecumenic s-a extins în Răsărit până la hotarele Chinei.

Un popor nomad antic ale cărui origini sunt învăluite în mister populau întinsele ţinuturi de stepă aflate la nord de China. Împotriva terorii instituite de aceştia, primul împărat al Chinei, Qin Shi Huan a dispus construirea Marelui Zid. Artişti desăvârşiţi ai artei călăriei, proto-mongolii îşi datează existenţa în stepele Siberiei încă din epoca de piatră, lăsând în urma lor, asemenea sciţilor, mii de pietre având inscripţionate diverse scene din natură. Mai mult decât atât, originea proto-mongolilor poate fi identificată cu cea a sciţilor antici.

În Vechiul Testament, în cartea proorocului Iezechiel, popoarele mongole, alături de sciţi pot fi identificate cu numele Magog, descendenţi ai lui Iafet, fiul lui Noe. Din aceste popoare îşi trag existenţa mongolii, rude îndepărtate ale vechilor huni care au distrus Imperiul Roman.

În secolul al VII-lea, multe dintre triburile mongole s-au convertit la creştinismul nestorian, provenit din Persia. Dintre acestea, cele mai importante erau Naiman, Kerait, Khitan, Ongud şi Qara-Khitai.

 

Pentru a evalua mai bine situaţia şi pentru a putea vedea cum un popor atât de unic şi de distant faţă de Europa a intrat în contact cu doctrina creştină, vom face o scurtă incursiune în istoria Bisericii Răsăritului, ramură a creştinismului care astăzi refuză să fie numită „nestoriană”.

Deşi comunitatea nestoriană îşi consideră rădăcinile ca provenind din epoca apostolică, prima recunoaştere oficială a sa a avut loc în secolul al IV-lea de către Imperiul Persan Sasanid condus de către regele Yazdergard I (399-420). Spre deosebire de nepotul său, Yazdegard al II-lea (438-457), Yazdegard I manifesta o înclinaţie către credinţa creştină, cel puţin în prima parte a domniei sale. Potrivit istoricului şi teologului englez, George Rawlinson, Yazdegard I ar fi fost dispus chiar şi să îmbrăţişeze creştinismul. Yazdegard ar fi fost ataşat de doi episcpoi creştini nestorieni din imperiul său, Marutha, episcop al Mesopotamiei şi Abdas, episcopul capitalei Ctesifon[1].

La insistenţele episcopului Marutha, şahul a acordat libertate creştinismului în anul 410. Această proclamaţie de a sinodului de la Seleucia-Ctesifon, numit şi Mar Isaac este văzută de multe ori ca fiind „Edictul de la Milan” al Bisericii asiriene[2]. Sinodul l-a ales Catolicos al întregii Biserici a Răsăritului pe episcopul de Seleucia, Isaac. Discuţiile au fost intermediate de către ambasadorul bizantin Marutha de Maiperqat. În urma tratativelor, deciziile Primului Sinod Ecumenic de la Niceea din 325 au fost acceptate[3]. Un simbol de credinţă regional a fost adoptat, în mare parte inspirat din cel niceean. Crezul persan se găseşte astăzi în două forme, cea siriacă estică provenită din surse nestoriene şi cea vestică provenită din surse siriace ortodoxe. Textul revizuit estic conţine sintagma „şi de la Duhul Sfânt” în timp ce versiunea vestică se traduce prin cuvintele „mărturisim fiinţa Sfântului Duh, care este de la Tatăl şi de la Fiul[4]. Lungi controverse şi discuţii s-au iscat între savanţi cu privire la însemnătatea celor două texte, unii dintre aceştia fiind de părere că formula celei de-a doua versiuni reprezintă de fapt primele exemple ale doctrinei filioque[5]. Întrucât nu întâlnim termenul de „purcedere” în relaţia dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, este puţin probabil ca această construcţie teologică asiriană să se refere la noţiunea de Filioque adoptată de Roma în următoarele secole. Biserica nestoriană din Persia a fost organizată administrativ în urma acestui sinod după modelul roman, graţie intervenţiei lui Marutha.

Şahul a fost determinat în a lua astfel de acţiuni de sprijinire a comunităţii creştine şi din dorinţa de apropiere dintre Ctesifon şi Constantinopol[6]. Cu toate acestea, era în interesul direct al perşilor să promoveze un creştinism diferit faţă de cel oficial al Imperiului Roman şi din această cauză mulţi dintre viitorii nestorienii şi monofiziţi vor găsi în următoarele secole refugiu şi protecţie în Persia. Yazdegard a mers atât de departe încât a început să persecute magii zoroastrieni.

Potrivit istoricului roman, Procopius, „Yazdegard a fost un suveran al cărui caracter nobil îi adusese cel mai mare renume. A acordat supuşilor săi creştini libertate, sprijinindu-i atâta timp cât aceştia se vor ruga zilnic pentru siguranţa victoriosului şi gloriosului rege[7].

Întreaga situaţie s-a răsturnat dramatic atunci când episcopul Abdas a ordonat incendierea unui templu-piramidă închinat lui Ahura Mazda. Yazdegard i-a ordonat episcopului să refacă templul pe cheltuiala sa, lucru pe care Abdas l-a refuzat. Gestul regretat al nesăbuitului episcop l-a determinat pe şah să-şi schimbe atitudinea faţă de creştini şi a ordonat distrugerea bisericilor din imperiu şi persecutarea creştinilor[8].

Sub presiunea împăratului persan, Biserica Răsăritului a început să se distanţeze şi mai mult de Biserica Ortodoxă, din raţiunile discutate anterior. În acest sens, în anul 424, episcopii şi mitropoliţii din Persia s-au întrunit într-un sinod sub conducerea catolicosului Dadisho unde au hotărât ca de acum înainte să nu se mai adreseze altei puteri străine în materie de probleme canonice şi teologice şi mai ales nu episcopilor sau Sinodului Bisericii din Imperiul Roman[9]. Aşadar, Bisericile din Mesopotamia nu vor mai trimite reprezentanţi la următoarele Sinoade Ecumenice ale „Bisericii Vestice” şi liderii acestora nu se vor mai simţi legaţi de deciziile şi canoanele care se vor adopta acum în cadrul Conciliilor romane. În consecinţă, termenul de „ipostas” diferă în Biserica asiriană faţă de înţelesul oferit la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451. De fapt, Biserica Răsăritului nu a adoptat formula de credinţă de la Calcedon[10].

Însă controversele teologice care au urmat precedentului Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431 s-au dovedit a fi punctul de cotitură a Bisericii din Orient. Condamnarea lui Nestorie care nega rolul de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria era dovada că acesta credea în două persoane separate în Iisus Hristos. Împăratul sasanid a realizat imediat oportunitatea pe care o putea oferi această schismă din interiorul religiei oficiale ale celui mai redutabil duşman al său şi a acordat sprijin nestorienilor, cimentând relaţia dintre liderii ereziei cu Biserica Răsăritului[11]. Catolicosul pro-roman, Babowai a fost executat în anul 484, fiind înlocuit cu Barsauma, episcopul nestorian de Nisibis.

Şcolile teologice de la Antiohia, Edessa şi Nisibis au avut un rol hotărâtor în conturarea doctrinei, terminologiilor dogmatice şi cultului Bisericii din Răsărit dominată de tradiţiile liturgice şi lingvistice siriene. Limba greacă este una de o complexitate extremă, de aceea formulele dogmatice propuse la sinoadele ecumenice şi-au găsit traduceri controversate şi intens dezbătute, atât în limba latină cât şi în cea siriacă. Neînţelegerea terminologiilor au fost cele care au dus în primul rând la dispute doctrinare în special între Bisericile Orientale şi Biserica Ortodoxă.

Sinodul de la Beth Lapat din anul 484, ţinut sub conducerea catolicosului Barsauma a fost decisiv în ceea ce priveşte separarea totală a Bisericii persane de cea Ortodoxă. Nestorianismul promovat de către regii perşi avea să influenţeze dramamatic soarta creştinismului din Orient. Sinodul este cunoscut şi pentru repudierea celibatului clerului preoţesc, chiar şi în cazul călugărilor, asta din cauza implicării adepţilor zoroastrismului care priveau viaţa familială ca fiind sacră. Acest aspect face ca monahismul persan să devină unul cu totul aparte faţă de restul creştinismului, dar şi extrem de criticat din această cauză.

Adoptarea doctrinei nestoriene la sinodul de la Beth Lapat a decis efectiv separarea creştinismului oriental de cel bizantin fapt care nu putea fi decât pe placul regilor perşi zoroastrieni. Mulţi dintre creştinii orientali care se opuneau nestorianismului au trecut de partea monofiziţilor a căror influenţă devenea din ce în ce mai simţită. Şcoala teologică de la Nisibis a devenit centrul promovării doctrinei nestoriene în Persia şi în tot Orientul după ce împăratul bizantin Zenon (474-475; 476-491) a închis-o pe cea de la Edessa pentru vederile eretice adoptate. Mentorul lui Nestorie, Teodor de Mopsuestia a devenit autoritatea spirituală a Bisericii din Persia[12].

Împăraţii sasanizi au fost responsabili pentru distanţarea dintre Biserica Răsăritului şi creştinismul oficial prin promovarea forţată a ereziei nestoriene în Persia, obstrucţionând orice legătură între Constantinopol sau Roma şi Orient. Ruptura dintre armeni şi asirieni şi Biserica romană Ortodoxă a fost produsul implicării politice ale regilor perşi care doreau delimitarea completă a supuşilor creştini faţă de Imperiul Roman.

De la aceste premise trebuie să se pornească în cadrul dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale, greu încercate de persecuţii şi exterminare, mai ales că aceste denominaţiuni se delimitează ele însele de ereziile care le-au adus separarea de restul creştinismului.

În acest sens, teza „The Ecclesiastical Organisation  of the Church of the East, 1318-1913” vine să aducă lumină asupra numelui de „nestoriană” acordată Bisericii Răsăritului:  „Până de curând, Biserica Răsăritului era numită generic „nestoriană”, şi creştinii sirieni răsăriteni erau fie nestorieni (…) fie caldeeni. Pe timpul perioadei acoperite de acest studiu, cuvântul „nestorian” a fost folosit atât în mod abuziv de către cei care nu erau de acord cu teologia tradiţională est siriană şi ca termen de mândrie pentru apărătorii săi, ori neutru şi ca descriere convenabilă de către ceilalţi. În ziua de astăzi, termenul este în general simţit ca un stigmat, iar studenţii Bisericii Răsăritului sunt sfătuiţi să evite să îl folosească[13].

În prezent Biserica Asiriană a Răsăritului a evitat termenul de „nestorian” în timp ce fostul patriarh, Dinkha al IV-lea (n. 15 septembrie 1935 – d. 26 martie 2015) l-a respins în mod explicit cu ocazia consacrării sale în anul 1976[14].

La începutul secolului al VI-lea, Biserica nestoriană din Persia era bine organizată, având centre în Nisibis, Ctesifon şi Gundeshapur, precum şi câteva scaune mitropolitane. Persecuţii sângeroase aveau să se abată asupra creştinilor din partea regilor perşi. Deznodământul războiului bizantino-persan din timpul regelui Chosroe I avea să reînoiasca acest genocid. Cu toate acestea, Biserica a rezistat în mare parte graţie patriarhului Aba I cel Mare, convertit de la zoroastrism la creştinism.

Imperiul Persan nu avea cum să conţină în el învăţătura creştină, fie ea şi într-o formă eronată, aceasta găsindu-şi pământ prielnic printre celelalte popoare ale Orientului asiatic. Pe lângă Imperiul Sasanid şi Arabia, Socotra, Mesopotamia, Media, Bactria, Hyrcania, India şi chiar Sri Lanka adăposteau comunităţi impresionante de creştini. Clerici şi misionari creştini se întâlneau printre huni şi în insulele şi ţărmurile Oceanului Indian[15]. În regatul arab Lakhmid, client al Imperiului Persan Sasanid, creştinismul înflorea spectaculos sub conducerea regelui al-Nu’man al III-lea ibn al-Mundhir, asta până la invaziile şi cucerirea musulmană.

După ce Imperiul Sasanid a fost distrus de către musulmani în anul 644, Califatul Rashidun a desemnat Biserica Orientului drept minoritate religioasă, fiind redusă la statutul de dhimmi. Creştinii erau impozitaţi drastic, fiind nevoiţi să achite taxa exorbitantă cerută tuturor non-musulmanilor. Convertirile forţate şi măcelurile organizate au făcut ca în decurs de câteva generaţii să fie alterată definitiv şi irevocabil întreaga structură confesională a Orientului Mijlociu.

Creştinii nestorieni le-au adus musulmanilor o contribuţie semnificativă. Au fost realizate traduceri în siriacă şi arabă ale operelor filosofilor greci antici. De asemenea, medicii personali ai califilor erau creştini asirieni. Un viu exemplu îl va reprezenta Sfântul Ioan Damaschinul.

Deşi le era interzis prozelitismul şi convertirea musulmanilor, misionarilor creştini din Persia le era permisă evanghelizarea popoarelor din afara Califatului. În ciuda prezenţei monofizite, misiunea asiriană a înregistrat un succes important în Egipt. Ţinutul Indiei părea a fi un tărâm fertil pentru dezvoltarea creştinismului. (Va urma)

Petruț Ciprian Terciu – doctor în teologie (Istoria Bisericii Universale)

[1] George Rawlinson, The Seventh Great Oriental Monarchy, Mead and Company, Dodd, 1882, p. 275

[2] William Ainger Wigram, An Introduction to the History of the Assyrian Curch or the Church of the Sassanid Persan Empire 100-640 A.D., Society for Promoting Christian Knowledge, London, 1910, p. 89

[3] John Meyendorff, Imperial unity and Christian divisions: The Church 450-680 A.D., vol. 2, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1989, p. 97

[4] Sebastan Brock, The Christology of the Church in the East in the synods of the fifth to early seventh centuries: preliminary considerations and materials, in Everett Ferguson, Doctrinal diversity: varieties of early Christianity, Recent studies in early Christianity, vol. 4, Garland, New York, 1999, p. 133

[5] Daniel H. Williams, The evolution of pro-Nicene theology in the Church of the East, in Tang Li, Dietmar W. Winkler, From the Oxus River to the Chinese  shores: studies on East Syriac Christianity in China and Central Asia, Third International Conference  on the Church of the East in China and Central Asia, Orientalia-patristica-oecumenica, vol. 5, , LIT Verlag, Zurich, Berlin, 2013, p. 388

[6] Robert Bruce Mullin, A Short World History of Christianity, Westminister John Knox Press, London, 2008, p. 82-85

[7] H. B. Dewing (editor), Procopius, 7 volumes, vol. 2. Loeb Classical Library, Cambridge, 1914, p. 8

[8] Touraj Daryaee, Sasanid Persia: The Rise and Fall of an Empire, I. B. Tauris, London and New York, 2008, p. 24

[9] Henry Hill (editor), Light from the East: A Symposium on the Oriental Orthodox and Assyrian Churches, Anglican Book Centre, Toronto, 1988, p. 105

[10] Frank L. Cross; Elizabeth A. Livingstone (editors), Oxford Dictionary of the Christian Church (3rd Revised edition), Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 354

[11] Leonard M. Outerbridge, The Lost Churches of China, Westminister Press, Philadelphia, 1952

[12] Wihlem Baum; Dietmar W. Winkler, The Church of the East: A Concise History, Routledge-Curzon, New York, London, 2003, p. 28-29

[13] David Wilmshurst, The Ecclesiastical Organisation of the Church of the East, 1318-1913, Peeters Publishing, Louvain, 2000, p. 4

[14] Henry Hill (editor), Light from the East: A Symposium on the Oriental Orthodox and Assyrian Churches, p. 107

[15] John Stewart, Nestorian Missionary Enterprise: A Church on Fire, T. & T. Clark, Edinburgh, 1928, p. 13-14

Youtube
Instagram
Whatsapp
Telegram
Telegram
Telegram
Copiază
ro_RORO