Pr. Traian Valdman – Discurs ținut la Conferința Tematică Semestrială a Preoților din Italia – 10.04.2025, Novara
Înainte a începe, exprim recunoscătoare mulțumiri Prea Sfințitului Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei care m-a invitat ca, în cadrul Anului centenar al Patriarhiei Române, să conferențiez despre Personalitatea Patriarhului Justinian, și să evoc cei 50 de ani de la înființarea primei parohii în Italia, cu câteva sugestii despre slujire – în prezent și viitor (Adresa EORI nr. 0303/ 2025).
Au trecut o sută de ani de când Ierarhii Sfântului Sinod, slujitorii și credincioșii, în acord cu autoritățile României de atunci, Regele Ferdinand cu Senatul, Camera și Guvernul, au așezat pe fruntea Bisericii părinților noștri coroana cea mai prețioasă în Ortodoxie: rangul de Patriarhie. Ridicarea Bisericii noastre la acest rang a fost cerută de importante motivări istorice și canonice.
Prima motivare este vechimea creștinismului la poporul român, tot atât de adâncă ca și așezarea coloniștilor romani, sau mai bine zis a strămoșilor noștri, pe pământul Daciei; originea apostolică a acestui creștinism, care, după tradiție, a fost propovăduit de Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat; crearea pe la sfârșitul secolului al III-lea a celui dintâi centru de organizare și adminis-trație bisericească creștină de la Tomis–Constanța; statornicia strămoșilor noștri în credința ortodoxă, uneori mergând chiar până la mucenicie (Pr. Dr. Niculae Șerbănescu, Patriarhia Română la 70 de ani, vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B. O. R., București, 1995, pp 253-254; Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 200 f. 17; Dosar 178, f. 325-327; Rev. Biserica Ortodoxă Română, 1925, pp. 714-715; Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească, Acte și documente, 1926, pp. 20-30).
Un alt motiv premergător este autocefalia, care exista de fapt din vechime, a cărei recunoaștere formală este cerută, în paralel cu mișcarea pentru unirea Țării Românești cu Moldova.
În anul 1857, după ce Patriarhul ecumenic Chiril mustră pe Mitropolitul Sofronie Miclescu pentru că sprijine Unirea Principatelor, Arhimandritul Neofit Scriban publică studiul Scurtă istorisire și hronologie despre Mitropolia Moldovei, prin care demonstrează vechea autocefalie.
La 3 decembrie 1864, este promulgat Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale în care se afirmă oficial că “Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină întru tot ce privește organizarea și disciplina”, iar la 11 ianuarie 1865, Mitropolitul Niforn al Ungrovlahiei este declarat mitropolit primat.
În Constituția României, din 1/13 iulie 1866, se precizează că “Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină”.
În 1872 se votează Legea organică pentru alegerea mitropoliților și a episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, în care autocefalia este menționată chiar în titulatura oficială a Bisericii (M. Păcurariu, Câteva considerații privind vechimea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, pp. 76-78; N. Șerbănescu, Autocefalia bisericească și independența națională, vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă, pp. 96-97).
După proclamarea independenței de stat a României la 9 mai 1877, recunoscută de Congresul de pace ținut la Berlin în 1879, se cere Patriarhiei Ecumenice recunoașterea formală a autocefaliei, dar Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea nu răspunde pozitiv.
Succesorul acestuia, Patriarhul Ioachim al IV-lea, după ce primește scrisoarea Mitropolitului primat Calinic Miclescu din 20 aprilie 1885, în ziua de 25 aprilie 1885, comunică hotărârea afirmativă a Sinodului patriarhal: “Biserica Ortodoxă a României, fiind tare întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinței noastre și pe învățătura cea sănătoasă pe care ne-au transmis-o nouă părinții, neatinsă și fără inovații, o recunoaștem prin acest sfânt, patriarhicesc și sinodal Tom autocefală și de sine administrată întru toate și proclamăm pe Sfântul ei Sinod frate în Hristos prea iubit, bucurându-se de toate prerogativele și de toate drepturile chiriarhicești inerente unei Biserici autocefale”.
Hotărârea este comunicată și Patriarhiilor de Alexandria, Antiohia și Ierusalim și Sinoadelor Bisericilor din Rusia, Grecia, Carloviț și Arhiepiscopiei din Cipru, care răspund cu scrisori de felicitare prin care recunosc de fapt hotărârea luată de Patriarhia de Constantinopol (M. Păcurariu, Câteva considerații privind vechimea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, p. 78-79).
După Primul război mondial și constituirea Statului român al unității naționale se impune necesitatea reorganizării Bisericii Ortodoxe Autocefale Române prin ridicarea la rangul de patriarhie. Istoricul Niculae Șerbănescu, citând un cuvânt al ministrului Cultelor Alexandru Lapedatu ținut în cadrul ședinței Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, amintește că organizarea bisericească a urmat pe cea statală: momentul întemeierii țărilor române este urmat de întemeierea mitropoliilor lor, momentul unirii principatelor din 1859 și al unificării lor publice în anul 1862 este urmat de o nouă organizare a Bisericii naționale, dobândirea independenței de stat în 1877 este urmată de recunoașterea autocefaliei în anul 1885. Ministrul Cultelor afirmă că acum, în 1925, Biserica, “în puterea autocefaliei sale, și Statul, în virtutea suveranității sale, sunt de acord a aprecia că ridicarea arhiepiscopului și mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, e o necesitate a noii organizări bisericești, reclamată de situația Bisericii noastre în lăuntrul Statului Român și de situația acestuia între celelalte state ortodoxe, ca unul care, cu excepția Rusiei…, are cel mai mare număr de credincioși ortodocși” (N. Șerbănescu, Patriarhia Română la 70 de ani, vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă, p. 256).
Ținând seama de diferitele considerații și motivări pe această temă, în ziua de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod al B.O.R., cu consimțământul Guvernului României, hotărăște “în unanimitate” și “cu însuflețire” înființarea patriarhatului românesc, întâiulstătător al colegiului episcopal românesc urmând să se intituleze în viitor “Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României” (Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 178, f. 331-332; Dosar nr. 200, f. 27-28).
În Hotărârea întărită de legea votată de Senat (12 februarie 1925), de Cameră (17 februarie 1925), promulgată de Regele Ferdinand I Întregitorul (23 februarie 1925) și publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, se stipulează: Art. 1. „Se înființează în Țara Românească pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română demnitatea de Patriarh”; Art. 2. „Arhiepiscopul și mitropolitul Ungrovlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române”; Art. 3. „Înaltpreasfințitul D. D. Miron, actualul Arhiepiscop și mitropolit al Ungrovlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române” (N. Șerbănescu, Art. cit., p. 258-261; Tit Simedrea, Patriarhia Românească, București 1926, pp. 34-38).
Hotărârea este comunicată Patriarhiei de Constantinopol, care, prin tomosul nr. 1579 din 30 iulie 1925, al Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea, o recunoaște: “Sfânta noastră Biserică a lui Hristos, ca mamă iubitoare – prețuind și înțelegând avântul și hotărârea prea iubitei și prea cinstitei sale fiice și soră în Hristos, Prea Sfânta Biserică a României -, nu a găsit nici-o piedică de neînvins ca, folosind cu bun chip iconomia, de acum, să-și dea cu dragoste consimțământul și recunoașterea sa, la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii și a Statului s-au săvârșit în România”. Totodată, Patriarhia Ecumenică comunică știrea și celorlalte Biserici Ortodoxe și le cere “să-și dea consimțământul și recunoașterea lor la cele săvârșite” (N. Șerbănescu, Art. cit., p. 263-265; Arhiva Sfântului Sinod Dosar nr. 200 f. 209-212).
Procesul ridicării Bisericii noastre la rangul de patriarhat, considerat “unul dintre cele mai mărețe momente ale istoriei Bisericii Române” (N. Șerbănescu, Art. cit., p. 270), se încheie cu învestitura și înscăunarea primului Patriarh al României, care, din cauza stării de sănătate a Regelui, se amână în toamna anului respectiv. În ziua de 29 octombrie 1925 Regele Ferdinand I confirmă pe Mitropolitul Primat Miron Cristea în scaunul de Patriarh, iar în ziua de duminică 1 noiembrie se face învestitura și înscăunarea în Catedrala patriarhală din București. Într-o sărbătorească atmosferă bisericească și națională iau cuvântul Ministrul Cultelor Alexandru Lapedatu, care dă citire Decretului regal de întronizare, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei, în numele Sfântului Sinod, și conducătorii delegațiilor Bisericilor Ortodoxe prezente. Răspunde noul patriarh, care încheie făgăduind că va lucra conform devizei alese la chemarea sa la arhierie: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt” (N. Șerbănescu, Art. cit., pp. 265-269).
Până acum Patriarhia Ortodoxă Română a avut în fruntea sa, șase patriarhi.
Patriarhul Miron (Cristea) a condus Biserica între anii 1925-1939, remarcându-se ca abil diplomat, bun organizator, cu preocupări culturale, fapt pentru care este considerat “o mândrie a Bisericii și o înălțare a prestigiului ei”, prin deschiderea către ecumenism și lumea modernă (N. Șerbănescu, Patriarhia Română la 70 de ani, p. 273).
Între anii 1939 și 1948, a păstorit cu înțelepciune Patriarhul Nicodim (Munteanu), care, în condițiile grele cauzate de declanșarea celui de al Doilea război mondial, a acordat atenție deosebită formării clerului și vieții mănăstirești, prin importante opere originale și traduceri din limba rusă, și prin publicarea în anul 1944 a celei de a doua ediții a Bibliei, pe care a tradus-o împreună cu profesorii de teologie Grigore Pișculescu (Gala Galaction) și Vasile Radu.
În timpurile vitrege pentru Țară și Biserică dintre 24 mai 1948 și 26 martie 1977, Patriarhia Română a fost păstorită cu mult tact de Patriarhul Justinian, prezentat pe pisania de la mormântul său din Mănăstirea Radu Vodă de la București, ca unul care “unitatea Ortodoxiei străbune a făptuit, acest sfânt locaș și multe alte mănăstiri și biserici a ajutat și preînnoit, sprijinitor culturii religioase a fost și cârma Bisericii Ortodoxe Române timp de 30 de ani, cu destoinicie a purtat” (Ibidem, p. 279).
Al patrulea Întâistătător al Patriarhiei, care a păstorit între anii 1977 și 1986, Patriarhul Justin (Moisescu), profesor teolog devenit Mitropolit la Sibiu, la Iași și apoi mitropolit-patriarh la București, este amintit ca “patriarh al relațiilor multilaterale cu lumea creștină și al deschiderii noastre către lume”, restaurator al catedralei și a multor mănăstiri istorice și promotor al tipăririi de lucrări patristice traduse în românește în colecția “Părinți și scriitori bisericești” (Ib., p. 284).
Între anii 1986 și 2007, Patriarhul Teoctist (Arăpașu) a înscris în istoria Bisericii noastre adaptarea organizării bisericești la noua situație de după 1989, cu reînființarea unor eparhii desființate și înființarea altora noi, inițierea proiectului pentru construirea catedralei patriarhale, neîmplinit din cauza unor tergiversări, canonizarea unor Sfinți români, tipărirea în mai mulți ani la rând a Bibliei din 1988, primirea primei vizite a unui Papă, Ioan-Paul al II-lea, în România, efectuarea în 2002 a unei vizite oficiale la Vatican și la Milano, unde a sfințit catapeteasma bisericii ortodoxe române.
Ales în tronul patriarhal în anul 2007, ca al șaselea Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel (Ciobotea) și-a înscris deja numele în istorie, nu numai cu crearea de noi eparhii în țară și în diaspora, cu continuarea procesului de canonizare a Sfinților români și intensificarea activității pastorale a tuturor slujitorilor, ci și cu importanta lucrare misionară desfășurată în societatea secularizată de astăzi prin canalul de televiziune Trinitas, ziarul Lumina și agenția de știri Basilica și mai ales cu construirea Catedralei patriarhale, care acordă Patriarhiei Române prestigiul meritat.
Patriarhul Justinian, un adevărat Părinte
Mi s-a cerut să prezint personalitatea Preafericitului Patriarh Justinian, pe care l-am văzut pentru prima dată în tabloul din holul clădirii în care funcționau împreună, Institutul și Seminarul teologic din București. Ca persoană l-am văzut când a venit la deschiderea anului școlar 1958-1959. Era înconjurat de un sobor, între care Episcopul Vicar-Patriarhal Antim Nica, care m-a hirotonit diacon, părinți consilieri patriarhali și arhiepiscopali, cu brâie și culioane colorate mov sau roșu, cu cruci pe piept, ca și unii dintre profesorii de la Facultate și de la Seminar. În sala de festivități oaspeții luau loc pe scaunele rezervate, iar în mijloc, pe elegantul fotoliu dintre cele două coloane de bănci, lua loc Întâistătătorul, îmbrăcat în reverendă și suprareverendă albe, având pe piept o Sfântă Cruce și două engolpioane. Cu chipul luminos, încadrat de camilafca albă și barba lungă patriarhală, ne privea zâmbind părintește și ne binecuvânta ieratic, fiecare având impresia că acea binecuvântare se adresează lui personal. La sfârșitul concertului, Părintele Patriarh felicita pe toți, satisfăcut că, în societatea ce se voia atee, acești tineri puteau să mărturisească că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru ca oamenii să poată trăi cu Dumnezeu.
Din biografia sa, aflăm că Ioan Marina, născut în 22 februarie 1901 în satul Șuiești, comuna Cermegești, județul Vâlcea, începe activitatea ca învățător și din 1924 slujește ca preot căsătorit la parohia din Băbeni-Vâlcea. Între anii 1925-1929 urmează cursurile Facultății de Teologie din București și obține titlul de licențiat cu teza Istoria Mănăstirii Govora din Vâlcea. În anul 1932 este detașat ca preot slujitor la catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea și numit director al Seminarului Teologic Sfântul Nicolae. În septembrie 1933 este transferat ca preot la biserica Sfântul Gheorghe din Râmnic, unde desfășoară o frumoasă activitate pastorală, socială și culturală până în anul 1945. La vârsta de 34 de ani rămâne văduv, cu doi copii. La Vâlcea îl întâlnește bătrânul Mitropolit Irineu Mihălcescu al Moldovei, refugiat la Govora din calea trupelor sovietice. Îi cunoaște spiritul organizatoric și activitatea socială desfășurată cu competență și curaj în sprijinul preoților și al enoriașilor din zonă. În 1945 îl ia la Iași, unde preotul Ioan Marina depune voturile monastice și primește numele Justinian, este hirotit arhiereu și numit Arhiereu Vicar cu titlul “Vasluianul”.
În urma retragerii din scaun, în ziua de 16 iulie 1947, a Mitropolitului Irineu Mihălcescu, tânărului Arhiereu-Vicar i se încredințează locotenența Mitropoliei Moldovei, iar în ziua de 19 noiembrie 1947, ținând seama de apreciata sa activitate pastorală, Marele Colegiu Electoral Bisericesc îl alege Mitropolit al Moldovei. La 22 decembrie primește învestitura în funcție din partea Regelui Mihai I, iar la 28 decembrie este înscăunat la Iași cu fastul cuvenit, într-un moment în care Țara și Biserica trec prin mari schimbări sociale din cauză că la 6 martie 1945 ajunsese la putere guvernul filocomunist condus de Petru Groza.
La 27 februarie 1948 octogenarul Patriarh Nicodim Munteanu trece la cele veșnice. Conform rânduielii statutare, Mitropolitul Justinian al Moldovei devine Locțiitor de Patriarh și se îngrijește de împlinirea procedurii pentru alegerea celui de al treilea Patriarh dintre mai mulți candidați. La deschiderea Colegiului electoral din 24 mai 1948, ministrul Cultelor de atunci, Stanciu Stoian, afirmă: „Patriarhul cel nou trebuie să fie și al Bisericii, dar trebuie să fie și al poporului, cu aspirațiile lui de azi. El trebuie să-și păstorească cu cinste turma ce i se încredințează, dar prin Biserică trebuie să ajute poporul, să ajute la dezvoltarea democrației populare”. La alegere, Mitropolitul Justinian primește 383 voturi, iar 44 voturi sunt acordate altor ierarhi, între care Mitropolitul Nicolae Bălan și Episcopii Nicolae Popovici, Chesarie Păunescu, Emilian Antal. În ziua de 6 iunie 1948, la vârsta de 47 de ani, Mitropolitul Moldovei Justinian este intronizat ca Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, funcție în care activează aproape 30 de ani, până la decesul din 31 martie 1977 (N. Șerbănescu, Patriarhia Română la 70 de ani, pp. 277-279).
Activitatea Patriarhului Justinian s-a desfășurat cu multă dragoste față de Biserică și Neam într-un cadrul special, acela “al libertății religioase acordate de Constituția și legile țării” după al Doilea război mondial, când România a intrat în sfera de influență sovietică, iar ideologia comunistă a adus schimbări profunde în viața Țării și a Bisericii Ortodoxe Române.
Prima măsură importantă pe care a trebuit să o ia noul patriarh a fost adaptarea legislației bisericești la noua situație, prin întocmirea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, votat de Sfântul Sinod în ședințele din 19-20 octombrie 1948 și aprobat de Prezidiul Marii Adunări Naționale cu decizia nr. 233 din 23 februarie 1949. În articolul 4 din Statut se stilpula că “Controlul Statului… se exercită prin Ministerul Cultelor” (Ed. IBM al BOR, București, 1953, p. 5). Prin noul Statut, Biserica Ortodoxă Română a fost structurată în douăsprezece eparhii, reunite în cinci mitropolii, în cadrul provinciilor istorice ale țării. Dar șase di eparhiile existente au fost desființate. La întocmirea Statutului, operă complexă și delicată, a contribuit, cu competență, eruditul Părinte Profesor Liviu Stan, fapt atestat și de al său Îndrumător canonic de la sfârșitul volumului citat (Ed. IBM al B.O.R, București, 1953, pp. 5, 453-494).Competența canonico-juridică a profesorului și abilitatea cu care Patriarhul a susținut Biserica într-o perioadă grea au dus la alcătuirea unui statut eficient. Chiar dacă unele prevederi au fost impuse de autoritatea politică de atunci, marea sa realizare a fost faptul că, prin Statutul din 1948, tradiția canonică șaguniană a supraviețuit comunismului. Părintele Mircea Păcurariu, unul dintre cei mai documentați istorici ai Bisericii Ortodoxe Române, scrie că a contribuit la salvarea a însăși existenței Bisericii în acele vremuri în care domina ideologia atee antireligioasă.
Părintele Liviu Stan precizează poziția Bisericii în noul cadru legal al Țării. Având în vedere originea, natura, funcția și scopul Bisericii, afirmă că aceasta, ca și alte culte, “nu este o instituție de stat, o instituție publică în sensul propriu al acestei expresii, și ca atare ea nu deține și nu exercită nici-o parte din suveranitatea Statului și nu îndeplinește deci nici-o funcție proprie Statului”. Pe de altă parte, „nu poate fi confundată nici cu instituțiile private”, și conclude: “Ea intră în categoria instituțiilor de utilitate publică”, căreia i se recunoaște, ca și altor culte, “personalitatea juridică de drept public, capacitatea de a săvârși acte juridice, de a fi subiect de drept public” și de a se organiza prin Statute alcătuite în conformitate cu legile Statului și aprobate de Stat în baza suveranității sale. Important este că, odată aprobate de către Stat, statutele instituțiilor de utilitate publică dobândesc valoare de lege atât pentru respectivele instituții, cât și pentru Stat (Statutul Bisericii Ortodoxe Române, rev. “Studii Teologice”, 1949, n. 7-8, pp. 638-661).
Și Părintele Profesor Mircea Păcurariu recunoaște necesitatea schimbărilor în viața Bisericii în urma instaurării noului regim politic. În același timp, constată că: “Biserica a fost înlăturată cu totul din viața Statului, a devenit o instituție marginalizată, mai corect spus “tolerată” de Statul ateu, activitatea ei limitându-se strict la cadrul parohial și la locașul de cult al fiecărei parohii”. Dânsul poate să scrie în anul 2000, când publică manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române (Ed. Sofia, București, 2000, p. 445) ceea ce Părintele Liviu Stan nu putea afirma în anii 1948-1949. Păcurariu însuși recunoaște că “Frământările politice de după anii 1944-1945 au cerut din partea Bisericii o mare capacitate de adaptare la noua situație, pentru a o feri de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă după Revoluția comunistă din 1917, ca și de primejdia desființării, așa cum se întâmplase cu toate cultele din două țări comuniste: Albania și China”.
Adaptarea la noua situație nu a fost ușoară. Tot Mircea Păcurariu amintește, în Istoria citată (la paginile 446-447), numeroase și grave “aspecte ale prigoanei antireligioase”: interzicerea activității asociațiilor preoțești și de mireni, întreruperea – până în anul 1961 – a legăturilor cu organizațiile ecumenice din Apusul Europei, desființarea așezămintelor caritative-filantropice bisericești, eliminarea învățământului religios din școlile statale de toate gradele (cf art 84 din Constituție: Școala este despărțită de Biserică), suprimarea periodicelor bisericești ale eparhiilor, cu excepția Telegrafului Român de la Sibiu, desființarea Facultății de Teologie de la Suceava (refugiată de la Cernăuți), a patru Academii Teologice din Ardeal și Banat, cu excepția celei de la Sibiu care a devenit Institut, ca și cel de la București, și a Seminariilor Teologice din Muntenia și Moldova, desființarea eparhiilor de Huși, Argeș, Constanța, Caransebeș, Sighet și a Armatei. Eparhiile românești din Basarabia și Bucovina, teritorii anexate la fosta Uniune Sovietică din 1944, fuseseră deja trecute sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei.
Nu poate fi trecută sub tăcere nici arestarea și trimiterea în închisori a numeroșilor slujitori bisericești, amintiți în volumul Biserica întemnițată (Semnat de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu și Flori Stănescu, Ed. The National Institute for the Study of totalitarism, Bucharest, 1999, pp. 15, 67): 1888 preoți ortodocși, 235 greco-catolici, 172 romano-catolici și 92 pastori protestanți și neoprotestanți. Dintre teologii care au făcut închisoare am cunoscut personal pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe care, după eliberare, l-am avut profesor de Dogmatică în anul patru la Facultate și la Cursurile de doctorat, pe Părintele Sofian Boghiu, împreună cu care am slujit în anii 1972 și 1973 la Mănăstirea Antim din București, amândoi trecuți în rândul sfinților ca mărturisitori. Am cunoscut și pe Părintele Antonie Plămădeală, când era secretar șef la Institutul Teologic din București și apoi Episcop Vicar-Patriarhal, și pe Părintele Bartolomeu Valeriu Anania, atunci director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii. Ca mulți alții, fuseseră primiți și angajați în cadrul Bisericii de Patriarhul Justinian, cu toate că purtaseră eticheta de “dușmani ai poporului”.
Chiar de la începutul păstoriei Patriarhul a angajat ca profesori mai mulți arhierei suspendați, rămași fără salarii și fără pensii. Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania consemnează în volumul său de Memorii că patriarhul a numit profesori la Seminarul de la Neamțu și i-a încadrat în salarii pe fostul episcop al Armatei Regale Partenie Ciopron, fostul arhiepiscop de Suceava Emilian Antal, fostul vicar patriarhal Eugeniu Laiu, fostul episcop-locotenent de Râmnic Atanasie Dincă și pe fostul Vicar al Patriarhiei Pavel Șerpe.
În 1948 s-a înregistrat primirea în Biserica Mamă a urmașilor celor care în anii 1698-1701 semnaseră unirea cu Biserica Romei. Refacerea unității de credință a fiilor neamului românesc din Ardeal se încercase de mai multe ori: în 1798, la Adunarea de la Blaj din 1848, și după unirea din 1918. La Adunarea Națională de la Alba Iulia din 27 februarie 1939, sub conducerea mitropoliților de Cluj și Blaj s-a hotărât începerea lucrărilor de refacere a unității bisericești, dar nu s-a putut realiza din cauza izbucnirii celui de al Doilea război mondial.
Reunirea s-a realizat în ziua de 1 octombrie 1948, când un grup de 36 de preoți greco-catolici, delegați de 430 de colegi preoți ai lor, care în cadrul unei consfătuiri la Cluj au hotărât revenirea la Biserica strămoșească. Protopopul Traian Belașcu spunea: “Unirea, pe care au făcut-o strămoșii noștri la 1700… a fost un act dictat în mod exclusiv de motivele politice, economice, culturale și religioase ale veacului aceluia…întrucât condițiile și stările care au determinat desbinarea noastră de la 1700 azi nu mai există, atunci pecețile sunt rupte și întoarcerea noastră acasă, de unde am plecat acum 250 de ani, este un act de înțelepciune pe care conștiința noastră ni-l impune”.
În ziua de 3 octombrie 1948 au fost primiți la București de membri ai Sfântului Sinod, în fața cărora s-a dat citire proclamației în care se spune: “am hotărât: Să ne întoarcem în sânul Bisericii Ortodoxe Române, de la care strămoșii noștri de acum două veacuri și jumătate s-au desprins datorită vitregiei vremurilor de atunci”. Patriarhul Justinian răspunde cu un emoționant cuvânt, zicând, printre altele: “În numele Sfântului Sinod… declar că iau act cu mare bucurie sufletească de proclamația și hotărârea voastră și că vă primim cu brațe părintești și cu inimă caldă în staulul sfânt și în pășunea noastră duhovnicească”, iar după slujba din catedrala Sfântul Spiridon Nou se dă citire actului sinodal de revenire, semnat de patriarh, mitropoliți și cei 36 de protopopi și preoți greco-catolici.
Prin slujba solemnă celebrată de membrii Sfântului Sinod în catedrala ortodoxă din Alba Iulia în ziua de 21 octombrie 1948 s-a consfințit refacerea unității de credință a fiilor Bisericii Române. În cuvântul său, Patriarhul Justinian a exprimat “bucuria de veacuri așteptată, să ne vedem cu toții în casa Domnului și s-auzim cuvântul cel dulce al Psaltirii: ce bine este ca frații să fie cu toții împreună”. După ce a constatat că “liturghia voastră aceeași a rămas ca și a noastră…, Crezul vostru acelaș este ca și al nostru…, Cuminecătura voastră … cu acelaș aluat ca a noastră se săvârșește”, a concluzionat: “îndreptățiți suntem să socotim anulat actul de unire din anul 1698 de la Alba Iulia și să deschidem larg porțile lăcașului nostru ortodox ca să intre toți frații clerici și mireni, a căror răzlețire nu mai are rost” (Întoarcerea fraților greco-catolici la biserica ortodoxă, rev. Glasul Bisericii, 1948, nr. 10, pp. 4-5, 13, 17, 23-25, 49, 51, 53; Mircea Păcurariu, Op. cit., p. 453).
Patriarhul Justinian a luat și alte măsuri necesare pentru funcționarea Bisericii.
A adus Institutele teologice de la București și Sibiu și Seminariile de la București, Buzău, Neamț, Cluj, Craiova și Caransebeș sub directa supraveghere a Bisericii cu îndrumări pentru cuvenita formare a viitorilor preoți. Și a înființat Seminarul de la Curtea de Argeș pentru vocații adulte.
A organizat Cursurile misionare pentru reîmprospătarea cunoștințelor teologice ale preoților și informarea lor cu privire la noua legislație bisericească.
A înființat în cadrul Patriarhiei Casa de Pensii, pentru a reglementa legal pensionarea slujitorilor și angajaților bisericești.
A dezvoltat Tipografia și Atelierele Patriarhiei și ale unor mănăstiri pentru a răspunde nevoilor parohiilor de a avea veșminte, obiecte și cărți bisericești de cult și manuale de teologie.
A creat Fondul Central Misionar pentru ajutorarea parohiilor sărace și a celor din diaspora.
A săvârșit prima canonizare de Sfinți români, proces care continuă până astăzi.
A ridicat la rang de arhiepiscopie eparhiile de Cluj, Galați și pe cea Misionară din America, a reînființat Episcopia de Alba Iulia și Vicariatul de la Constanța condus de un episcop vicar, devenit mai târziu Arhiepiscopia Tomisului.
A stabilit bune relații cu Bisericile și Cultele din România în cadrul unui ecumenism local.
Profesorul M. Păcuraru afirmă: Cu toate greutățile și îngrădirile, “prin tactul și clarviziunea unor ierarhi de prestigiu, între care trebuie să-l consemnăm în primul rând pe Patriarhul Justinian Marina, a fost salvată însăși existența Bisericii și, în același timp, și-a putut continua activitatea – în anumite limite – chiar și în noua structură a societății românești” (M. Păcurariu, Idem, p. 445).
În anul 1961 Biserica Ortodoxă Română a aderat la Consiliul Ecumenic al Bisericilor și treptat a stabilit relații cu celelalte Biserici Ortodoxe și Vechi Orientale, cu cea Romano-Catolică și cu unele Biserici protestante. Personal a făcut vizite unor Biserici din Țara Sfântă, Rusia, Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntele Athos, India, Albania, Egipt, Anglia, Franța, Germania, Elveția cu Consiliul Ecumenic, Austria și altele (Pr. Prof. N. Șerbănescu, Patriarhia Română la 70 de ani, pp. 279-280).
Este important să amintim că, cu ocazia vizitei în Anglia, în zilele de 21-28 iunie 1966, Patriarhul Justinian a fost primit de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: «Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele. Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia». Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare(sic!) ale Bibliei de la 1968” (Fericitul Părinte Patriarh Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat Biserica Angliei, în Biserica Ortodoxă Română, 1966, nr. 7-8, p. 651, 717; Adrian Nicolae Petcu, Iunie 1966: Vizita patriarhului Justinian Marina în Anglia, în Lumina, 15 iunie 2011; Dr. Călin Popescu. Biblia din 1968, realizare a Patriarhului Justinian, Ed. Mediaprint, Piteşti, 2018, p. 19).
Relațiile pe care Patriarhul Justinian le-a stabilit cu alte Biserici și organizații creștine din străinătate au deschis posibilitatea schimbului de burse care au permis ca studenți ai altor Biserici să studieze teologia în România. Am avut colegi veniți din Etiopia, Uganda, Liban, Anglia și un român din Canada. Unii colegi ai noștri au primit burse de studii la Sofia, la Zagorsk, în India, Etiopia, Elveția, Germania, Franța, Italia. Unii dintre aceștia au fost ceruți de românii din străinătate ca preoți ai lor, au organizat parohii sub omoforul Bisericii-Mame, și printre aceștia mă număr și eu. Pe lângă bisericile deja existente la Paris, Viena, Baden Baden, Londra și Sofia, s-au înființat noi parohii la Stockholm (1971), Melbourne (1972), Geneva (1975), Offenbach (1975), Nurenberg (1975), Hamburg (1975), Milano (1975), Salzgitter (1976), Goteborg (1976), Malmo (1977).
Pentru diaspora este deosebit de important faptul că în anul 1973, Episcopul Teofil Ionescu de la Paris, care fusese hirotonit arhiereu de Mitropolitul Visarion Puiu, al Bucovinei și apoi al Transnistriei, fondator al Eparhiei românești în Europa Occidentală, a trimis la Cancelaria Sfântului Sinod, cererea de primire sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române. Aceasta a fost aprobată și i-a fost trimis ca Episcop-Vicar Preasfințitul Lucian Florea, care, după decesul titularului a rămas la conducerea Eparhiei, urmat de Preasfințitul Adrian Hrițcu, întâi ca Episcop Vicar și apoi ca Arhiepiscop (M. Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe Române, p. 452) al scaunului arhiepiscopal în care se află astăzi Înaltpreasfințitul Arhiepiscop și Mitropolit Iosif Pop.
După 1989, s-a scris mult, și au apărut memorii despre marea personalitate și extrem de bogata activitate a celui de al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Amintesc pe cele ale unor colaboratori apropiați.
Mitropolitul Bartolomeu Anania, fost colaborator în Palatul Patriarhal, scrie: „Patriarhul Justinian mă impresiona prin vigoare și vioiciune, printr-o uriașă putere de muncă, prin memoria sa prodigioasă, printr-un spirit administrativ aproape perfect. Mult mai târziu aveam să descopăr în el pe diplomat, pe omul extrem de abil care tratează cu adversarul de pe poziții aparent comune” (Memorii, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 175).
Vicarul patriarhal Constantin Pârvu scrie: „în anul 1948, a venit la cârma Bisericii Ortodoxe Române Patriarhul Justinian Marina, un adevărat vizionar cu spirit organizatoric și tact pastoral care, intuind viitorul ce se pregătea Bisericii, împreună cu Sfântul Sinod, a așezat la temelia lucrării ei, până în 1953, un nou Statut de organizare și funcționare și douăsprezece regulamente bisericești, un veritabil cod de legiuiri bisericești, putând fi denumit “Codex Justinianum”, pe baza căruia Biserica Ortodoxă Română, în ciuda îngrădirilor impuse și a restricțiilor exercitate abuziv asupra ei, a reușit să-și mențină autonomia și să-și desfășoare activitatea, care să răspundă cerințelor vieții religioase și chiar să-și întărească poziția cu prețul multor jertfe din partea ierarhiei și a clerului. A izbutit astfel să traverseze perioada comunistă și totalitaristă” (Revizuirea și amendarea legislației bisericești la situația de după anul 1989, Supliment al Revistei Vestitorul).
Doctorul George Stan, licențiat în teologie și medicină, medic personal, elogiază tactul și răbdarea cu ajutorul cărora a făcut ca Biserica Ortodoxă Română să evite drama Bisericii Rusești, făcând din Biserica noastră „cea mai rezistentă instituție care a înfruntat valurile dictaturii ateiste și comuniste” (Părintele Patriarh Justinian Marina, Ed. Institutului Biblic, București, 2005, p. 51).
Iluminante sunt lucrările bazate pe documente din arhivele Serviciilor secrete, printre care amintesc lucrarea Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958 (Vol I, București, 2001) scrisă de Cristina Păiușan și Radu Ciuceanu. În aceasta se dezvăluie notele unor oameni ai Securității care acuzau pe Patriarhul Justinian că încadrează la Teologie profesori reacționari, că folosește cursurile misionare nu pentru politicizarea preoților ci pentru apostolatul lor, că nu acceptă să pensioneze preoții la vârsta de 60 de ani, că este vinovat de dezvoltarea monahismului românesc, care desfășoară o activitate „subversivă” „împotriva regimului democrat popular”. Convingerile respective au contribuit la emiterea Decretului 410 din 1959, prin care se impunea scoaterea din mănăstiri a multor monahi și monahii.
În cele ce urmează doresc să amintesc câteva momente care arată umanitatea de excepție a acestui ierarh al cărui nume rămâne indelebil în istoria Patriarhiei Române.
Ca secretar și pedagog la Seminarul din București, primesc o chemare la telefon: „Alo! Aș dori să vorbesc cu Domnul Director”. Recunosc vocea, răspund cu un respectuos “Sărut mâna!” și comunic Domnului Nicolae Grosu că este chemat de Părintele Patriarh. În timp ce vine în secretariat directorul îmi spune că era mai bine să spun “Prea Fericitul Părinte Patriarh”. Preafericirea Sa îl aude și îl liniștește: „Este bine așa. Să mă considere părinte al lor că doar și eu îi consider fii ai mei”.
În ziua de 22 martie 1970 m-a hirotonit întru preot în catedrala Sfântul Spiridon Nou din București. Gândul că Patriarhul Țării va pune mâinile pe capul meu pentru a-mi transmite harul preoției mă emoționa așa de tare că am început să tremur. Preafericirea Sa a observat și, privindu-mă cu blândețe, m-a sfătuit să fiu liniștit că totul va decurge cum se cuvine. Și așa a fost. Numai că în momentul în care mi-a pus în palma mâinii drepte Sfântul Agneț zicând cu voce gravă „primește acest Sfânt Odor și-L păstrează până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos”, m-am simțit ca electrizat și am avut impresia că mă clatin, dar Preafericirea Sa m-a liniștit punându-mi mâna pe umăr. Nu uit să spun că prima reverendă și supra reverendă le-am primit, ca toți cei care erau hirotoniți, cadou de la Preafericirea Sa, care ținea mult la demna prezentare a preoților, care ar trebui să se prezinte în permanență în haina preoțească.
Spre sfârșitul lunii iulie a anului 1971, mai mulți doctoranzi, veniți de la studiile făcute în străinătate, ne-am prezentat la Cabinetul Patriarhal, unde ne-a primit cu părintească cordialitate și ne-a invitat să spunem pe scurt unde am fost și ce am făcut. După ce ne-a ascultat cu atenție, ne-a întrebat: “Dar Biserica noastră este cunoscută acolo?” Făcându-se liniște, am îndrăznit să spun că nu prea este cunoscută. Părintele Consilier Dumitru Fecioru, patrologul, a vrut să mă oprească, dar Preafericirea Sa i-a spus să mă lase să continui. Și am explicat că în Occident ortodocșii români sunt cunoscuți foarte puțin. De spui că ești căsătorit trag concluzia că ești pastor protestant, dacă afirmi că ești preot necăsătorit, atunci trag concluzia că ești catolic. Iar dacă spui că ești preot ortodox, te în treabă: grec sau rus? Preafericirea Sa a ascultat și apoi a hotărât să se tipărească revista “Romanian Orthodox Church” – “L’Eglise Orthodoxe Roumaine”, cu știri din viața Bisericii noastre.
La Cancelaria Sfântului Sinod, unde am fost numit secretar după întoarcerea de la Institutul Ecumenic de la Bossey-Geneva, am avut ocazia să văd și să aud lucruri interesante care îl puneau în evidență ca adevărat părinte. Într-o dimineață, la ora 7 fix, telefonează la Cancelarie și, recunoscându-i vocea, l-am salutat cu respect, iar Preafericirea Sa a spus că dorește să vorbească cu Părintele Vicar Pârvu. Am telefonat Părintelui, care cu un taxi a mers direct la Cabinetul Patriarhal. După puține minute, vine în birou Dl Remus Rus, istoric al religiilor, atunci la Sectorul Relații Externe Bisericești, care mă întreabă cu cine am vorbit. Îi răspund că am vorbit cu Părintele Patriarh. Devine roșu și spune: „Ce am făcut! Mai înainte a telefonat la biroul nostru și s-a prezentat zicând: Sunt Patriarhul. La care eu am răspuns: nu poate fi adevărat. La ora asta Patriarhul se întoarce pe cealaltă parte”. După câteva zile, Dl Remus a trebuit să însoțească la Cabinet, ca interpret, pe Arhiepiscopul anglican Michel Ramsey. Dar în loc să traducă cuvântul oaspetelui, traducătorul a început să ceară iertare pentru gafa făcută. Preafericitul Justinian i-a spus să explice cele întâmplate și s-au amuzat împreună.
Altă dată, Părintele Vicar Pârvu povestea că în timp ce lucra cu părinții consilieri, Prea Fericitului i s-a adus la cunoștință fapte necorespunzătoare ale unui preot, pentru care propuneau suspendarea din lucrarea preoțească. Luând cunoștință de situația grea în care se afla familia acestuia, Părintele Patriarh a dispus: “Cine nu are păcat să arunce primul cu piatra”. Și nu l-a pedepsit.
Foarte interesantă a fost atitudinea Patriarhului Justinian în relațiile cu Statul de atunci, care închidea eparhii, scotea ierarhi din scaun în mod abuziv, închidea facultăți și seminare, îngreuia intrarea în mănăstiri, trimitea în închisori mii de preoți. Printre aceștia a fost și fratele mamei mele, Preotul Vasile Bădescu, care, după câțiva ani de grea închisoare, a fost eliberat fără să fie judecat. Dl Doctor George Stan ne vorbea de o dezvăluire personală a Părintelui Patriarh, care la un moment dat a trebuit să meargă, însoțit de Secretarul patriarhal Nițișor Cazacu, chiar la Sediul Securității, spre a cere eliberarea preoților închiși, motivând că nu erau nici chiaburi, nici membri ai unor organizații anticomuniste. Și deseori reușea să obțină eliberarea acestora și îi reîncadra în lucrarea pastorală.
Într-o seară, după lucrările Sfântului Sinod, care în acei ani cuprindea ierarhii a numai 12 eparhii, după terminarea cinei, Preafericitul Justinian și-a exprimat satisfacția pentru cele hotărâte în ziua respectivă și a invitat ierarhii prezenți să expună eventuale dificultăți întâlnite, pentru a căuta soluții potrivite împreună cu Profesorul Dumitru Dogaru, Președintele Departamentului Cultelor. Printre alții, ia cuvântul Episcopul Vasile Coman de la Oradea, care se plânge că responsabilul Partidului din oraș obligă preoții ca duminica să înceapă slujba dis-de-dimineață, pentru ca la ora 7 lumea să meargă la muncă voluntară. Marele Ierarh, care ținea la respectarea Bisericii, s-a adresat reprezentantului Statului, puțin încruntat: “Domnule Ministru, rezolvați problema, sau trebuie să telefonez eu mai sus?” Acesta, surprins de atitudine, a promis că va găsi soluția cea mai potrivită.
Semnificativ este și curajul pe care l-a avut Patriarhul Justinian când a angajat în Biserică persoane care făcuseră închisoare care, fiind declarate “dușmani ai poporului”, nu puteau fi primite în instituțiile de stat. La un moment dat, chiar a fost acuzat de autoritățile de atunci pentru faptul că angaja „reacționari”. Dar Părintele Justinian a răspuns: “Odinioară am ajutat pe unii dintre voi. Se spunea că pe vremea când era preot la Râmnic, prin august 1944, găzduise pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care evadase din închisoarea de la Târgu Jiu. Acum îi ajut pe cei care au nevoie. Sunt capabili și devotați Bisericii și Neamului” (Valeriu Anania, Memorii, p. 176).
Printre cei mulți angajați după ani de închisoare am cunoscut pe Părintele Benedict Ghiuș la Catedrala Patriarhală, pe Părintele Grigore Băbuș la Biblioteca Sfântului Sinod, pe Sfântul Părinte Sofian Boghiu la Mănăstirea Antim, pe Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae la Institutul Teologic și pe Părintele Antonie Plămădeală la Institutul Teologic și apoi la Patriarhie ca Episcop Vicar.
De deschiderea umană a Părintelui Patriarh am beneficiat și eu. Mă căsătorisem în toamna anului 1969 cu soția Angela. Serviciul personal de la instituția unde lucra a decis să o pună pe liber, „pentru că s-a căsătorit cu un preot”. Eu am intrat în criză gândindu-mă că ar putea să mă abandoneze punând în pericol visul vieții mele de a fi preot. Am relatat cazul directorului Administrației Patriarhale și dânsul l-a consultat pe Părintele Patriarh, care a spus „să nu dea demisie, ci să ceară transferul în cadrul Administrației Patriarhale, pe același post și cu același salariu”. Așa a făcut și a lucrat la Patriarhie până la plecarea în Italia.
Cu aceeași tenacitate căuta să recupereze unele proprietăți ale Bisericii. Cum în sediul din strada Sfânta Ecaterina studiau și erau cazați și studenții teologi și seminariștii, a solicitat și a obținut restituirea sediului Radu Vodă, fost cămin al teologilor, în care fusese transferat un liceu. În sediul recuperat a funcționat câțiva ani Seminarul, iar apoi a rămas Mănăstirea Radu Vodă. Pentru ca în viitor să nu se piardă sediul respectiv, a renunțat la onoarea de a fi înmormântat în Catedrala Patriarhală lângă patriarhii înaintași și a hotărât să aibă locul de veci în biserica Radu Vodă. Astfel, a facut din mormântul său o pecete a proprietății Patriarhiei asupra imobilelor de la Radu Vodă.
În după amiaza zilei de 10 ianuarie 1974, am mers la Palatul Patriarhal să cer binecuvântarea de plecare la Milano. M-a primit călduros în Cabinet, mi-a spus să respect autoritățile de la Milano ca pe cele de la București, să stabilesc bune relații cu autoritățile catolice, să răspund românilor ortodocși care cer să le acord asistență religioasă și m-a binecuvântat.
A doua zi, pe 11 ianuarie 1974, am plecat cu avionul la Milano. L-am mai văzut în aprilie 1975. Aflând că slujesc și la Milano și la Torino și la Florența, a cerut să i se propună să-mi acorde Crucea Patriarhală. Dar n-a apucat să mi-o dea personal, mi-a dat-o Patriarhul Justin. În timp ce venea de la spitalul unde fusese internat spre reședința patriarhală, a văzut blocuri dărâmate de cutremurul din 4 martie 1977, despre care nu fusese informat, și, adânc impresionat, s-a întrebat: „Ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?” Și cu acest gând a plecat la cele veșnice în ziua de 26 martie 1977.
Rămâne în memoria Neamului Românesc ca apărător și organizator al Bisericii, al învățământului teologic, al vieții monahale și al asistenței sociale, dar și ca apărător al credinței în vremuri grele, ca persoană de mare omenie, ca adevărat părinte al preoților, al călugărilor și al tuturor creștinilor, pe care i-a iubit și pentru care a trăit (Pr. T.V, Interviu cu Pr. Ioan Haba, 2017).
RO 
IT