Ce aduce nou episodul învierii fiului văduvei din Nain?

Duminica a XX-a după Rusalii – Luca 7, 11-16

Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii ne așază în fața uneia dintre cele mai mișcătoare minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: învierea fiului văduvei din Nain. Textul, scurt și concis, conține o densitate teologică și simbolică impresionantă. Prin acest episod, Hristos descoperă nu doar puterea Sa asupra morții, ci și inima iubirii dumnezeiești care se apleacă asupra durerii omului. Învierea tânărului din Nain este o descoperire a compasiunii divine, o anticipare a Învierii Sale și o icoană a învierii duhovnicești a fiecărui credincios.

Sfântul Evanghelist Luca relatează: „Și după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea.” (Luca 7, 11-12).

Avem, așadar, două procesiuni care se întâlnesc: una a vieții, condusă de Hristos, și alta a morții, condusă de durerea omenească. Este o imagine profund simbolică: în Hristos, viața întâlnește moartea, iar moartea este biruită.

În văduva care își plânge copilul vedem Biserica care este îndurerară și plânge pentru cei morți în păcat, iar Hristos Se apropie de cei căzuți, prin Biserică, pentru a le dărui, din nou, viața.

În mod iconografic, scena ne arată o mișcare dublă: Domnul nu așteaptă, ci Se apropie. Este inițiativa Lui, care merge spre omul aflat în deznădejde.

„Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13). Acest verset concentrează esența iconomiei mântuirii: Dumnezeu se face părtaș durerii umane.

Cuvintele „Nu plânge!” nu exprimă doar o mângâiere omenească, ci o promisiune de înviere. Nu este un sfat al resemnării, ci o chemare la speranță, întemeiată pe puterea Lui de a birui moartea. Astfel, mila dumnezeiască nu este pasivă, ci activă și mântuitoare: ea transformă suferința în biruință.

„Și apropiindu-Se, S-a atins de sicriu; iar cei ce-l duceau s-au oprit” (Luca 7, 14). În Legea Veche, atingerea unui mort era interzisă, aducând necurăție rituală (cf. Numeri 19, 11). Dar Hristos răstoarnă legea morții: El nu Se întinează prin atingere, ci curățește prin prezența Sa. Prin acest gest, Hristos anticipează asumarea morții prin Cruce. El nu biruie moartea de la distanță, ci intrând în ea, pentru a o nimici din interior.

În centrul relatării se află porunca: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Este o poruncă, nu o rugăciune. În alte situații, prorocii au cerut lui Dumnezeu să învieze pe cineva (Ilie – III Regi 17, 21; Elisei – IV Regi 4, 33-35), dar Hristos vorbește în nume propriu, arătându-Și dumnezeirea.

Cuvântul lui Hristos este creator – el restabilește unitatea trupului și sufletului, iar tânărul se ridică „și a început să vorbească” (v. 15), semn al restabilirii totale.

Reacția mulțimii este revelatoare: „Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16).

Expresia „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” evocă intervențiile mântuitoare din Vechiul Testament, dar aici sensul este deplin: Dumnezeu nu mai trimite proroci, ci vine El însuși. Este o teofanie a iubirii, prin care Domnul nu doar „vizitează”, ci rămâne în mijlocul celor suferinzi.

Prin această minune, Hristos descoperă că nu este doar un proroc trimis de Dumnezeu, asemenea celor din vechime, ci este Dumnezeu Însuși, Izvorul vieții și Biruitorul morții. Spre deosebire de prorocii care au fost doar instrumente ale voii divine, El lucrează prin propria Sa putere dumnezeiască, atingând sicriul și redând viața celui mort.

Învierea fiului văduvei din Nain aduce trei noutăți în intervenția publică a lui Hristos:

În primul rând, descoperim inițiativa exclusiv divină – nimeni nu-L roagă pe Hristos să intervină. El vede suferința și acționează, arătând iubirea necondiționată a lui Dumnezeu.

Apoi, vedem puterea dumnezeiască personală – spre deosebire de prorocii care se rugau lui Dumnezeu, aici, Hristos-Dumnezeu poruncește direct, dezvăluind dumnezeirea Sa.

În cele din urmă, descoperim prefigurarea Învierii Sale și a învierii universale – minunea devine o profeție vie a biruinței finale asupra morții: „Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui.” (Ioan 5, 28).

Pe lângă sensul istoric, minunea de la Nain are și o semnificație duhovnicească profundă. Fiecare om căzut în păcat este asemenea fiului mort, iar Hristos, prin atingerea Sa, readuce viața în sufletul nostru.

Învierea trupului tânărului simbolizează, în plan duhovnicesc, ridicarea sufletului omului din moartea păcatului și din întunericul patimilor, prin puterea și lucrarea cuvântului lui Dumnezeu. Așa cum Hristos a rostit cu autoritate „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, tot astfel glasul Evangheliei răsună în adâncul fiecărui suflet „mort”, chemându-l la pocăință, la trezvie și la viața cea nouă. În acest sens, minunea nu este doar un eveniment exterior, ci o imagine a convertirii lăuntrice: cuvântul lui Hristos nu doar învie trupuri, ci restaurează inimi, redă conștiinței înțelepciunea și restabilește comuniunea cu Dumnezeu.

Astfel, învierea din Nain este și o chemare personală: „Ție îți zic, scoală-te!” – o chemare adresată fiecărui creștin, de a se ridica din moartea păcatului și de a intra în lumina vieții lui Hristos.

Fiecare „văduvă din Nain” a lumii noastre, fiecare om care plânge, fiecare inimă rănită, este chemată să audă glasul Lui: „Nu plânge!” și „Ție îți zic, scoală-te!” El este „Învierea și Viața” (Ioan 11, 25), Mângâierea celor ce plâng, Biruitorul morții și începutul omului nou.

Pr. Andrei Vizitiu