Capete teologice
Întâia sută
66. Taina Întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură, și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii și a mormântului a înțeles rațiunile celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înțelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai înainte.
67. Toate cele văzute (fenomenele) se cer după cruce, adică după deprinderea de-a stăvili afecțiunea față de ele a celor ce sunt duși prin simțuri spre ele. Iar cele inteligibile (numenale) toate au trebuință de mormânt, adică de nemișcarea totală a celor ce sunt purtați spre ele de minte. Căci împreună cu afecțiunea și cu mișcarea, aceasta fiind înlăturată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de Sine, ca ridicat din morți, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimenea nu mai e legat de El prin relație naturală, căci după har, iar nu după fire, se efectuează mântuirea celor ce se mântuiesc.
68. Și veacurile, și timpurile, și locurile sunt din cele ce există pentru ceva (sunt relative); căci fără de acestea nu este nimic din cele ce sunt gândite împreună cu ele. Dumnezeu însă nu este din cele ce există pentru ceva; căci nu are nimic care să fie împreună gândit cu El. Dacă, prin urmare, Însuși Dumnezeu este moștenirea celor vrednici, cel ce se va învrednici de acest har va fi mai presus de toate veacurile, timpurile și locurile, având ca loc pe Însuși Dumnezeu, după cum s-a scris: „Fii mie Dumnezeu ocrotitor și loc întărit, ca să mă mântuiești pe mine” (Ps. 70, 3).
Ale celui dintre Sfinți Părintelui nostru Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința de Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, (Capete teologice I; 66-67), în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul 2, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 182-185.
2. A aceluiași către Ioan Cubicularul
Despre iubire
Mă bucur și mă veselesc pe drept cuvânt de sfânta iubire după har care vă leagă, de Dumnezeu păzitule, de Dumnezeu și de aproapele și pe care o cultivați prin toate purtările cuvenite. E o iubire pe care am cunoscut-o prin mine însumi, fiind lângă voi, și nu mai puțin nefiind lângă voi, dacă nu chiar mai mult decât fiind lângă voi. Astfel am cunoscut la voi toate câte sunt și se numesc ale dumnezeieștii iubiri, între care și această dumnezeiască însușire nemărginită și nehotărnicită: că faceți bine nu numai fiind de față, ci voiți să se facă binele și când lipsiți și sunteți foarte departe prin distanța spațială. Căci am cunoscut întinderea și prin faptele voastre ajunse aici de fiecare dată, ba și prin cinstitele voastre scrisori, ceea ce m-a ajutat să văd ca printr-o oglindă chipul harului dumnezeiesc pe care-l aveți. De aceea, mulțumesc pentru voi Dătătorului de bunătăți Dumnezeu și nu încetez să strig cu Sf. Apostol: «Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care v-a binecuvântat pe voi cu toată binecuvântarea duhovnicească în cele cerești» (Efeseni 1, 3).
Căci sunt încredințat și știu că sfântul vostru suflet e atârnat în Duh, în chip nedezlegat, prin iubire, de nevrednicul meu suflet, având legea harului ca legătură iubitoare. Prin ea legându-l de voi în chip nevăzut îl face să lucreze împreună cu al vostru, curățind urâțenia produsă în mine de păcat prin alăturarea de el a bunătăților voastre. Fiindcă nimic nu e atât de mult în chipul dumnezeiesc ca dumnezeiasca iubire, nici atât de tainic și de înalt lucrător spre îndumnezeirea oamenilor. Căci cuprinde în sine toate bunătățile câte le prezintă cuvântul adevărului în chipul virtuții și e despărțită și ruptă de toate câte se cuprind în chipul răutății (al păcatului) ca plinirea legii și a proorocilor (Romani 13, 10). Căci lor le urmeazã taina iubirii (1) care ne face pe noi, din oameni, dumnezei, și-i adună pe cei împărțiți în rațiunea generală a poruncilor și, cuprinzându-i pe toți în chip unitar prin bunăvoire, e puterea din care pornesc toți în purtările lor diferite prin iconomie.
Căci ce chip al bunătăților nu are iubirea? Nu dă ea credința ca temelia cea dintâi, care încredințează pe cel ce o are despre existența lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești și dăruiește mai mult decât ochiul, care privește la cele ce se arată simțurilor, cunoștința despre acelea celor ce le contemplă? Nu dă nădejdea, care face să subziste pentru ea binele care subzistă ca existență adevărată și prinde mai mult decât prinde mâna grosimea materiei ce cade sub pipăitul ei? Nu procură ea gustarea celor crezute și nădăjduite, având prin ea însăși cele viitoare ca prezente prin simțire? Nu dă smerenia, cea dintâi temelie a păzirii virtuților, prin care putem să ne cunoaștem pe noi înșine și să dezumflăm bășica goală a îngâmfării? Nu ne dă ea blândețea, prin care lovim ocările și laudele și potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adică slava și lipsa de slavă? Nu ne dă ea liniștea, datorită căreia chiar pătimind rămânem neschimbați față de cei ce ne fac rele, nelăsându-ne în dispoziție dușmănoasă? Nu naște ea în noi mila, prin care ne însușim cu voia nenorocirile altora și ea nu ne lasă să uităm pe cel înrudit și de același neam? Nu susține în noi înfrânarea, răbdarea, îndelunga răbdare, bunătatea, pacea și bucuria, prin care potolim cu usurință iuțimea și pofta și arderea fierbinte și înfocată a lor? Și, ca să spun simplu și pe scurt, iubirea este sfârșitul tuturor bunătăților (virtuților), ca cea care duce la și apropie de Dumnezeu, Cel mai înalt vârf al bunătăților și cauza a tot binele, pe cei ce umblă în ea, ca una ce este ea însăși credincioasă și nu cade și rămâne (I Corinteni 13, 8).
Căci credința este temelie celor de după ea, adică a nădejdii și a iubirii, dând subzistență sigură adevărului. Iar nădejdea este puterea care leagă extremele, adică credința și iubirea. Ea arată prin sine ceea ce e crezut totodată ca vrednic de iubit și ne învață să străbatem prin ea calea spre aceea. În sfârșit, iubirea este împlinirea acelora, cuprinzând întreg ultimul conținut vrednic de dorit și dându-le acelora (credinței și nădejdii) odihna mișcării în El, întrucât în locul credinței că este și al nădejdii că va veni, dă bucuria de El ca prezent. Ea singură, propriu-zis, arată pe om ca chipul lui Dumnezeu, supunând cu înțelepciune rațiunii ceea ce depinde de noi (de socotința noastră), iar rațiunea nesupunând-o la ceea ce depinde de noi (liberului nostru arbitru). Căci convinge socotința noastră să procedeze potrivit firii, neopunându-se rațiunii firii, prin care toți, precum avem o unică fire, așa putem avea și o unică socotință (liberul arbitru) și o unică voință cu Dumnezeu și între noi, neavând nici o distanță (diastasin) de Dumnezeu și între noi, când prin legea harului prin care înnoim legea firii în socotința noastră (gnomikos), o alegem ca regulă de viață. Căci e cu neputință ca cei ce nu s-au unit mai înainte cu Dumnezeu prin bună înțelegere și cuget drept, să poată conveni între ei prin liberul arbitru.
Căci la început înșelătorul diavol l-a înșelat pe om prin răutatea vicleniei, îmbiindu-i momeala plăcerii înfățișată ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despărțit pe om de Dumnezeu și pe noi întreolaltă, făcându-ne prin alegerea socotinței să părăsim cugetul drept și să împărțim în modul acesta firea, tăind-o în multe opinii și închipuiri. Căci a făcut ca lege a trupului uneltirea și născocirea ca orice fel de păcat, folosindu-se pentru aceasta de puterile noastre și impunând, ca sprijin al stăruinței răului în toți, lipsa de acord a socotinței lor (2). Prin aceasta a convins pe om să se abată de la mișcarea cea după fire și să-și miște pofta de la ceea ce e îngăduit spre ceea ce e oprit și să dea consistență în sine celor mai mari și mai vechi rele, ca să spun simplu, născocitoare a tot păcatul: neștiința, iubirea de sine și tirania, care atârnă una de alta și se susțin întreolaltă.
Căci din neștiință răsare iubirea de sine. Iar din aceasta răsare tirania față de cel înrudit (după natură). Și nimeni nu va tăgădui că prin reaua întrebuințare a puterilor proprii, adică a rațiunii, a poftei și a iuțimii, se dă consistență celor trei patimi. De aceea prin rațiune omul trebuie să ocoleasca neștiința și să se miște numai spre Dumnezeu prin cunoștință cu ajutorul căutării prin dorință, curățit de patima iubirii de sine, să se lase purtat numai de dorința spre Dumnezeu; iar prin iuțime, despărțindu-se de tiranie să se străduiască să se apropie numai de Dumnezeu. Și din acestea și pentru acestea să dea naștere fericitei iubiri, care îl leagă de Dumnezeu și îl face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.
Fiindcă acestea erau proprii omului după voință, dar prin amăgirea diavolului s-au întors în chip rău împotriva omului. De aceea Dumnezeu care a făcut firea, iar când s-a îmbolnăvit de patimi a tămăduit-o cu înțelepciune din iubirea cea către noi, «S-a deșertat pe Sine chip de rob luând» (Filipeni 2, 7), unind-o pe aceasta cu Sine după ipostas. Astfel S-a făcut întreg ca noi, din noi, pentru noi, făcându-Se atât de mult om, cât să pară celor necredincioși că nu e Dumnezeu; dar a rămas totuși atât de mult Dumnezeu cât poate să cugete rațiunea negrăită, adevărată și bine-credincioasă a celor credincioși. Și aceasta a făcut-o ca să surpe lucrurile diavolului și, redând firii puterile neprihănite, să reînnoiască puterea iubirii prin care oamenii să se unească cu El și între ei și să se opună iubirii egoiste, primul păcat și primul făt al diavolului, care este și se cunoaște la rândul ei ca fiind maica patimilor de după ea. Pe aceasta nimicind-o prin iubire, Cel ce S-a dat pe Sine ca dar vrednic de Dumnezeu, a nimicit prin ea și toată mulțimea de patimi care nu mai au după ea altă temelie sau cauză a existenței.
Căci cel eliberat de ea nu mai știe de mândrie, trăsătură a îngâmfării, contrară lui Dumnezeu, patima mult compusă și cu totul deosebită. Nu mai cunoaște slava pieritoare, care surpă împreună cu ea pe cei umflați de ea. Veștejește pizma, care veștejește cea dintâi pe cei ce o au, împrietenind prin bunăvoință nesilită pe cei de aceeași fire. Dezrădăcinează iuțimea, cugetul ucigaș, mânia, viclenia, fățărnicia, ironia, răzbunarea, lăcomia și toate cele în care s-a sfâșiat omul cel unul. Căci, precum am spus, odată cu iubirea egoistă de sine, ca printr-o obârșie și maică a patimilor, smulge toate cele ce răsar din ea și după ea. Fiindcă nemaifiind aceasta, nu mai poate subzista nici un fel sau urmă de patimă. Dimpotrivă, se sălășluiesc toate felurile virtuții, care întregesc puterea iubirii care adună cele divizate, și face pe om iarăși o singură rațiune și un singur mod de viețuire și aduce la egalitate și netezește toată inegalitatea și deosebirea, susținută în toți prin socotințe proprii.
Mai mult, ea mișcă în chip cuvenit spre o inegalitate lăudabilă, întrucât fiecare atrage cu voia pe aproapele la sine (în locul său) așa de mult și-l cinstește cu atât mai mult pe acela ca pe sine, cu cât mai înainte îl respingea și râvnea să fie el înaintea aceluia.
Și se desface pe sine pentru el, prin despărțirea de rațiunile înțelese individual prin proprie socotință, și de cele ce-i sunt proprii lui prin socotința sa și se adună în unica simplitate și identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despărțit de ceea ce e comun, ci fiecare e al fiecăruia și toți ai tuturor și mai degrabă ai lui Dumnezeu decât unii ai altora. Și ca atare toți s-au făcut unul, având în ei rațiunea cea una a existenței, arătată ca atotuna prin fire și prin voia lor liberă, și pe Dumnezeu Cel înțeles în ea, cu Care se contemplă împreună, odată cu înățarea la El, în calitate de Cauzator și Făcător al existenței celor ce sunt (creaturilor). Această rațiune poate fi păzită de noi neștirbită și nepătată prin atenția deplină și prin străduința înțeleaptă arătată în virtuți și prin ostenelile ce țin de acestea. Prin ele se curăță de patimile ce se răzvrătesc împotriva ei.
Ceea ce a izbândit marele Avraam, restabilindu-se pe sine prin rațiunea existenței firii, sau restabilind această rațiune în sine și prin aceasta predându-se lui Dumnezeu și primind pe Dumnezeu (le spunem pe amândouă, pentru că amândouă sunt adevărate). El s-a învrednicit ca om să vadă pe Dumnezeu și să-L primească, călătorind împreună cu rațiunea desăvârșită prin iubirea de oameni. S-a înățat spre El, părăsind particularitatea celor divizați și care divide, nemaisocotind pe celălalt om ca pe altul decât sine, ci cunoscând pe toți ca pe unul și pe unul ca toți. Căci nu mai cunoaște pe cel al socotinței (liberului arbitru), care susține despărțirea și dezbinarea până ce nu se conciliază cu firea, ci pe cel al firii care păstrează prin ea neschimbarea, privind la rațiunea cea atotuna împreună cu care îl cunoaștem apărând pe Dumnezeu și prin care El stăruie să Se arate ca bun, adunând în Sine făpturile Sale, fiindcă rațiunea nu-L poate cunoaște din El Însuși cum este. Căci nu era cu putință să se adune cum se cuvine în Cel simplu și același cel ce nu era făcut ca același cu El și simplu, ci împărțit încă, prin socotință, în raport cu firea în multe părți, dacă nu unea Acela mai întâi, prin iubirea de oameni, socotința cu firea și nu arăta în amândouă rațiunea împăciuitoare și neseparată (nerăzvrătită) și nemișcată spre nimic altceva din cele de după Dumnezeu.
Readusă la această rațiune (unitară), firea rămâne netăiată și neîmpărțită în cei ce au primit această harismă, netăindu-se prin socotințele eterogene ale celor mulți. Căci aceștia nu mai împart firea în acesta și acesta, deveniți alții și alții, ci rămân aceiași față de aceiași, neprivind la ceea ce e propriu în fiecare după socotința (liberul arbitru) prin care s-au împărțit cele împărțite, ci la ceea ce adună, nici unul din cei împărțiți netrăgând ceva la sine. Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se după ceea ce e propriu virtuții fiecăruia prin iubirea Lui de oameni și primind să Se numească din ea.
Fiindcă lucrul cel mai desăvârșit al iubirii și ținta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească și să le potrivească aceleași însușiri și numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă.
Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie și să Se arate om pentru una și aceeași nediferențiată lucrare voită și pentru una și aceeași mișcare a ambilor, cum vedem la Avraam și la sfinți. Și aceasta este poate ceea ce s-a spus ca din partea lui Dumnezeu: «În mâna proorocilor M-am asemănat» (Osea 12, 10), ceea ce înseamnă că Dumnezeu Își dă din iubire de oameni un chip potrivit fiecăruia după faptele virtuții imprimate în fiecare. Căci mâna fiecărui drept sunt faptele virtuții lui, în care și prin care Dumnezeu primește asemănarea cu oamenii.
Deci mare bine este iubirea. Este binele cel dintâi și prin excelență dintre toate cele bune, ca una ce unește prin sine pe Dumnezeu și pe oameni în jurul celui ce o are și ca una ce face pe Făcătorul oamenilor să Se arate ca om prin asemănare deplină a celui îndumnezeit cu Dumnezeu prin binele care devine propriu omului atât cât îi este cu putință lui. Ea, pe cât înțeleg, face pe om să iubească pe Domnul Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul și din toată puterea și pe aproapele ca pe sine însuși (Deuteronom 6, 5). Iar aceasta înseamnă, ca să o spun ca printr-o definiție, afecțiunea față de primul bine, pe care o are prin întreaga Providență înnăscută întregul neam după fire.
Mai sus de ea nu e nimic la care să urce omul iubitor de Dumnezeu, toate modurile de viețuire binecredincioase fiind depășite de ea. Pe aceasta o știm și o numim iubire. Și nu o împărțim ca pe alta și alta între Dumnezeu și aproapele, ci una și aceeași se îndreaptă întreagă spre Dumnezeu ca datorată Lui și-i uneste pe oameni întreolaltă (3). Căci este o lucrare și o dovadă clară a iubirii față de Dumnezeu simțirea plină de bunăvoință față de aproapele. «Căci cel ce nu iubește pe fratele pe care-l vede – spune dumnezeiescul Apostol Ioan – nu poate să iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede» (I Ioan 4, 20).
Ea este calea adevărului, cum S-a numit pe Sine Însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Ca atare îi înfățișează pe cei ce umblă pe această cale (în El, cu El) lui Dumnezeu ajunși curățiți de toate felurile de patimi. Ea este ușa prin care cel ce intră ajunge în Sfintele Sfinților și se face vrednic să fie văzător al neapropiatei frumuseți a Sfintei și Împărăteștii Treimi. Ea este vița adevărată în care cel ce se altoiește cu toată tăria se învrednicește să se facă părtaș al calității dumnezeiești. Prin ea este și s-a dat toată învătățura legii, a proorocilor și a Evangheliei, ca, însușindu-ne dorința bunătăților negrăite, să ne dovedim dorul de ele prin purtările noastre, cinstind atât de mult făptura pentru Făcătorul dorit, încât să se poată înfățișa Făcătorului cât o cere rațiunea firii, care dă ca lege deopotriva cinstire și taie de la fire orice inegalitate apărută în fiecare prin prejudecată și îi adună pe toți în ea prin puterea cea una a identității. Pentru ea Însuși Făcătorul firii (lucru cu adevărat înfricoșător chiar de auzit!) îmbracă firea noastră, unind-o pe aceasta, fără schimbare, cu Sine după ipostas, ca s-o oprească de a fi purtată încolo și încoace și să o aducă la Sine, adunată în ea însăși și neavând față de El sau față de ea nimic care să o despartă prin socotință. Astfel El face arătată calea prea slăvită a iubirii, cu adevărat dumnezeiască și îndumnezeitoare și călăuzitoare spre Dumnezeu, de care se poate spune că e și Dumnezeu și pe care la început au acoperit-o spinii, dar pe care El prin patimile pentru noi, purtate întâi de El și care închipuiesc acei spini, a dăruit-o tuturor curățită de patimi. Căci a dat în lături pietrele de pe ea prin ucenicii Săi, cum a prezis El Însuși prin prooroci, spunând: «Și dați pietrele din cale» (Proverbe 24, 31; Isaia 62, 10). Și ne-a convins cum se cuvine să ne alipim la ea atât de mult, pe cât El ne-a arătat-o mai înainte prin Sine, răbdând să pătimească pentru noi.
Pentru aceasta (pentru iubire) toți sfinții s-au împotrivit totdeauna păcatului, nedând nici un preț pe viața aceasta, și au răbdat multele feluri ale morții ca să se adune în ei înșiși și în Dumnezeu din lume, și să înlăture sfâșierile firii în ei înșiși. Ea este adevărata și neprihănita înțelepciune dumnezeiască a credincioșilor, al cărei capăt final este binele și adevărul, dacă binele este iubirea de oameni, iar adevărul, iubirea de Dumnezeu arătată în credință, amândouă fiind dovezi ale iubirii, întrucât aceasta unește pe oameni cu Dumnezeu și întreolaltă și de aceea are stăruința neclintită în bunătăți (în virtuți).
Iubitori adevărați ai acestei dumnezeiești și fericite căi v-ați făcut și voi, binecuvântate. De aceea luptați-vă lupta cea bună ca să ajungeți la ținta de la sfârșit, stăruind cu tărie în cele prin care se dobândește trecerea la capătul ei, adică în iubirea de oameni, în iubirea de frați, în iubirea de străini, în iubirea de săraci, în împreună pătimire, în milostenie, în smerenie, în blândețe, în pătimirea cu blândețe, în răbdare, în nemâniere, în îndelungă răbdare, în bunătate, în suferire, în bunăvoință, în pace cu toți, din care și prin care născându-se harul iubirii, călăuzește spre Dumnezeu pe omul care face să se sădească în el acest har, îndumnezeindu-l. Căci zice dumnezeiescul Apostol, mai bine zis Hristos, Care o spune aceasta prin el: «Dragostea îndelung rabdă, e plină de bunătate, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale ei, nu se mânie, nu ține minte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată» (I Corinteni 13, 4-8). Căci are pe Dumnezeu, Care nu cade și nu Se schimbă și face pe omul care trăiește cu ea astfel că, primindu-vă și pe voi, să spună prin Ieremia proorocul: «Că vă spun vouă: aceasta e calea poruncilor Mele și calea care rămâne în veac. Toți cei ce o păzesc pe ea vor ajunge la viață, iar cei ce o vor părăsi vor muri. Ține-o pe ea, fiul meu, și călătorește cu strălucire în lumina ei. Nu da altuia slava ta și cele de folos ție, unui neam străin. Fericit ești că cele plăcute Dumnezeului tău sunt cunoscute ție» (Baruh 4, 1-4). «Și cunoscute îți sunt ție și ai învățat unde este cumințenia, unde este tăria, unde este înțelegerea, unde este îndelungarea vieții și viața, unde este lumina ochilor și pacea» (Baruh 3, 14). «Și ai pășit pe cale și M-am arătat ție de departe. Cu iubire veșnică te voi iubi pe tine și te voi milui cu îndurare. Și te voi zidi pe tine și te vei zidi și vei ieși cu adunarea celor ce se veselesc» (Ieremia 31, 3-4). «Ai stat pe căi și ai cugetat și ai întrebat de cărările Domnului cele veșnice; și ai văzut unde este calea cea bună și ai umblat pe ea și ai aflat sfințenia sufletului tău» (Ieremia 6, 16). Și iarăși prin Isaia: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Te-am învățat să afli calea dreptății pe care să umbli și să auzi poruncile Mele. Pentru aceea s-a făcut ca un râu pacea ta și ca un val al mării dreptatea Mea» (Isaia 48, 17-18).
Dar și eu, care mă bucur de virtuțile voastre, voi îndrăzni să vă spun, folosind cuvintele marelui Ieremia: «Fericit ești că te-ai dezbrăcat de haina de jale a necazului tău (adică de omul cel vechi care se strică prin poftele înșelătoare) și ai îmbrăcat cu bună-cuviință slava cea de la Dumnezeu pentru veci (adică pe omul cel nou, cel zidit în Duh după Hristos, după chipul Ziditorului). Ai îmbrăcat mantaua dreptății de la Dumnezeu și ai pus pe capul tău mitra slavei celei veșnice» (Baruh 5, 1; Efeseni 4, 23-25), adică te-ai împodobit cu chipul statornic al virtuților și cu rațiunea fără greșeală a înțelepciunii. «De aceea va arăta Dumnezeu tuturor celor de sub cer strălucirea ta și va chema numele tău pace a dreptății și slavă a cinstirii lui Dumnezeu» (Baruh 5, 3-4).
Eu nu am să mai adaug nimic la aceste cuvinte spre vădirea simțirii tale ascunse în suflet. Căci nu am să ofer çeva vrednic de bunătățile tale lui Dumnezeu și vouă, decât să admir pe cât pot și să recunosc izbânzile pe care le-ați câștigat și să mă bucur de ele împreună cu voi, ca și de faptele bune prin care L-ați făcut pe Dumnezeu îndurător; și să laud virtutea dobândită de voi; de asemenea să preamăresc pe Dumnezeu pentru virtutea care vă unește cu El. Căci mi se pare că e același lucru, sau un lucru egal, a vă lăuda pe voi și virtutea și a preamări pe Dumnezeu, Cel ce v-a dăruit strălucirea virtuții, care vă îndumnezeiește după har, înlăturând trăsăturile omenești și, în același timp, vi-L înomenește pe Dumnezeu prin coborârea Lui și prin primirea de către voi, pe cât e cu putință omului, a însușirilor dumnezeiești.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola a 2-a. Despre iubire, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri și Epistole duhovnicești, traducere din grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 27-38.
Foto credit: Ziarul Lumina
