Buna Vestire | Începutul și plinirea mântuirii noastre

Buna Vestire | Începutul și plinirea mântuirii noastre

Ev. Luca 1, 24-38

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune, în predica sa adâncită în har, la praznicul Bunei Vestiri, că „dacă ar fi trebuit ca vreodată omul să se bucure, dacă ar fi avut vreo clipă pe care s-o prăznuiască în strălucire și măreție, dacă trebuie ca pentru aceasta să cerem înălțimea duhului, frumusețea discursului și avântul cuvintelor, eu nu cunosc o altă zi decât aceea în care un înger a coborât din cer, aducând bunele vestiri pe pământ”.

Astăzi, ni se descoperă unul dintre cele mai mari şi mai importante praznice din an – Buna Vestire – care ne împărtășește „taina cea din veac ascunsă” (troparul Învierii, glas 4), a întrupării lui Dumnezeu, Care îmbracă trup de om și se face asemenea nouă, din Preacurata Fecioară Maria, ca pe noi să ne mântuiască și să ne aducă în sânul Sfintei Treimi.

Astăzi, „Fiul lui Dumnezeu, Fiul Fecioarei se face și Gavriil harul bine-l vestește” (troparul praznicului), iar noi, împreună cu îngerii, cântăm cu glas dulce „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine!”

Buna Vestire (eυαγγελισμός, evanghelismos, în greacă; влаговѣшение, blagoveștenia, în slavonă) este primul praznic intrat în rânduiala liturgică a Bisericii, dintre praznicele închinate Maicii Domnului. Data prăznuirii acestuia a variat dintru început. Astfel, unii o țineau în ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar în unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia și Italia, Buna Vestire era prăznuită în decembrie, în ajunul Nașterii Domnului.

Atestările documentare vorbesc despre existența, la Nazaret, a unei biserici închinată Bunei Vestiri, deja în secolul al IV-lea, una dintre cele ridicate de către împărăteasa Elena în Țara Sfântă, și de o primă omilie la praznicul Bunei Vestiri, rostită în data de 25 martie, de către Episcopul Avram al Efesului, deja în secolul al VI-lea.

Venirea Domnului pe pământ şi moartea Sa

Buna Vestire este atât de importantă în istoria mântuirii încât se prăznuiește prin Liturghie Euharistică (a Sfântului Ioan Gură de Aur, cu dezlegare la pește) în orice zi ar cădea – canonul 52 de la Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692.

Canonul, în sine, reia un edict al Împăratului Iustinian cel Mare, prin care toți creștinii trebuiau să prăznuiască, cu Liturghie deplină (euharistică), ziua Bunei Vestiri, pentru că este ziua de căpetenie, ziua de început a mântuirii noastre. Până la edictul lui Iustinian, prăznuirea Bunei Vestiri se muta în sâmbăta din Săptămâna a Cincea a Postului Mare (pentru a nu întrerupe postirea din timpul săptămânii, inclusiv euharistică), de unde și astăzi avem Sâmbăta Acatistului Bunei Vestiri.

Buna Vestire cade întotdeauna în timpul Postului Mare şi, adesea, în timpul Săptămânii Sfintelor Pătimiri (după calendarul iulian neîndreptat poate cădea chiar și de Înviere, când se prăznuiește după o rânduială aparte). De aceea, părinții bisericii au văzut un raport simbolic între acest praznic înălțător şi Vinerea cea Mare – între venirea Domnului pe pământ şi moartea Sa – o nouă naștere prin (și pe) Cruce, pentru a deschide Împărăția Cerurilor.

Ni se arată nouă o legătură tainică între ziua în care Domnul intră în lume și ziua în care iese din această lume. De aceea, în primele două secole, ziua de 25 martie, în răsăritul creștin, era ziua Bunei Vestiri, dar şi ziua răstignirii. Pentru că Mântuitorul trebuia să intre în lume şi iasă din această lume în aceeași zi – aceasta era credința primară la acea vreme.

Buna Vestirea şi Vinerea cea Mare erau o singură zi, o singură prăznuire, două fețe ale aceleiași icoane – taina pogorârii şi taina ieșirii lui Dumnezeu din lume. Așa cum, la origine, primii creștini prăznuiau Pătimirea (Moartea pe Cruce) şi Învierea, într-o singură zi, făcând privegherea de vineri seara și până duminică, căci Vinerea cea Mare era şi ziua Răstignirii, dar şi ziua Învierii.

Inițial, Vinerea Mare era şi Cruce şi Înviere, în același timp – două taine care se îmbrățișează și de altfel, nu poate exista Înviere fără Cruce – primii creștini nu le puteau separa. În aceeași sintonie, şi ziua de 25 martie, la început, era şi ziua întrupării, dar era şi ziua răstignirii, pentru că amândouă erau zilele prin care se deschid ușile Împărăției – începutul a toate și taina Mântuirii, care se îmbrățișează în cele două arătări ale Domnului, venirea Sa pe lume și părăsirea lumii acesteia.

 

De la ziua omului la ziua Domnului

Relatarea de la Luca, care ne este pusă astăzi în față, este în strict raport și cu nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Îngerul Gavriil a fost, mai întâi, trimis la Zaharia, în Templul de la Ierusalim, pentru a-i vesti zămislirea celui care va deveni Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul.

Dreapta Elisabeta rămâne însărcinată, însă „cinci luni s-a tăinuit pe sine” (Luca 1, 24), iar în „a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria” (Lc. 1, 26 -27).

Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul lui Hristos, cel care se va naște cu șase luni înaintea Lui (24 iunie). Cele șase luni arată ziua omului, ziua a șasea, când primește viață de la Dumnezeu – și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fc. 1, 26). Ziua a șasea este, însă, și ziua căderii, omul neascultând de Dumnezeu, neputând trece de la cele omenești la cele dumnezeiești, apleacă urechea spre ispititorul și pierde, din neascultare, Raiul.

Înaintemergătorul Domnului îl va vesti pe Cel care va aduce omenirea de la ziua a șasea la ziua a șaptea, pe Domnul Hristos, Care se va naște din Preacurata Fecioară. Ziua a șaptea va fi, însă, și cea a morții Sale pentru păcatele omului – de unde și oglindirea Crucii în taina Bunei Vestiri.

Învierea va aduce unirea veșnică cu Dumnezeu în cea de-a opta zi, ziua eonului, care este şi cea dintâi și unica, pentru veșnicie.

 

De două ori „Da”

Întreaga iconomie a mântuirii lumii stă ascunsă într-un „Da”, spus de două ori, întru început de către Preacurata Fecioara Maria – „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38), dar și în angoasa durerii din fața Crucii, rugăciunea de taină a Mântuitorului: „Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Mt. 26, 42).

Nicolae Cabasila spune un lucru cu totul extraordinar, că „Dumnezeu nici nu a înștiințat de mai înainte pe Adam, nici nu l-a înduplecat să-și dea coasta, din care avea sa se zidească Eva, ci lipsindu-l de simțire, i-a răpit mădularul. Dar procedând la zidirea noului Adam, a înștiințat-o mai înainte pe Fecioara și a așteptat credința și învoirea ei”.

Fără acel „Da”, spus de către Maica Domnului, iconomia întrupării nu ar fi putut avea loc. Fără acel „Da”, spus de către Mântuitorul Hristos, Tatălui Ceresc, în asumarea morții de bunăvoie pe Cruce, neamul omenesc nu ar fi putut fi mântuit.

De aceea, Vinerea cea Mare și Buna Vestire se oglindesc tainic una în alta, începutul și sfârșitul (care este un nou început) se regăsesc, se îmbrățișează și cuprind toată Evanghelia dreptății, care îl scoate pe om din iadul (lumii acesteia) ca să-l reașeze din nou în Raiul (Împărăției ce va să vină).

Începutul mântuirii și plinirea ei se arată a fi Buna Vestire și Crucea, acolo pe Cruce se desăvârșește tainicul mesaj adus de înger în smerita casă din Nazaret. Doar pe Cruce ni se descoperă cine este, cu adevărat, Împăratul Slavei, Care plinește toate prorociile și rupe zapisul blestemului celui dintru început.

Icoana care tâlcuiește Taina

Cea mai veche reprezentare iconografică a Bunei Vestiri se află în Catacombele Priscilei de la Roma, datând din secolul al II-lea. Atât cele mai vechi reprezentări iconografice, cât și cele mai noi, poartă o pecete a bucuriei lăuntrice de nedescris – pecetea împlinirii tuturor prorociilor Vechiului Testament.

Arhanghelul Gavriil ni se arată zugrăvit în mișcare (tainica coborâre din cer, picioarele fiindu-i despărțite destul de mult unul de altul – o plutire prin văzduh, dar tot timpul de jos spre sus, o înălțare), slujitor fidel, credincios Împăratului, care cu adâncă smerenie își îndeplinește misiunea încredințată. Mâna dreaptă îi este întinsă cu evlavie către Maica Domnului, în cea stângă ținând un toiag – semn al solului ceresc (tainicul mesager), în alte reprezentări un crin, semn al curăției Preasfintei Fecioare.

Maica Domnului este arătată fiind așezată pe un tron, deasupra îngerului dumnezeiesc, în multe dintre icoane însă stă în picioare, dar cu o noblețe care marchează. În mână ține un fus, din lâna căruia țese catapeteasma Templului de la Ierusalim, alături de celelalte fecioare. De data aceasta, va fi însă cea care va țese, în chip tainic, trupul lui Hristos – omenirea care îl naște pe Dumnezeu, dăruindu-I trup sfânt.

Mirarea, smerenia și prudența Maicii Domnului sunt de netăgăduit. Fecioara curată nu primește de îndată vestea ce bună, nu vrea să greșească, precum a greșit Eva, plecând urechea fără discernământ – „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” (Lc. 1, 34) – icoana redă aceasta prin gestul mâinii celei binecuvântare, pe care o ține, cu sfială, în dreptul pieptului.

În sfârșit, plecarea capului arată gestul consimțirii și al supunerii, aici începe, cu adevărat, taina mântuirii – „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).

Două sunt persoanele care au închis Raiul (din fericire, nu pentru veșnicie) – Adam și Eva. Două sunt persoanele care au (re)deschis Raiul – Mântuitorul Hristos și Maica Domnului (de data aceasta pentru viața veșnică și din belșug). Din acest motiv, icoana Bunei Vestiri este reprezentată pe ușile împărătești ale iconostasului, căci acestea deschid cu adevărat ușile Împărăției Cerurilor.

 

Noua Evă – dezlegarea blestemului dintru început

Maica Domnului este cea care va săvârși ceea ce Eva nu a reușit să împlinească. Eva cea dintâi este cea care a ascultat mai mult de șarpe (decât de cuvântul lui Dumnezeu – de unde și întruparea Cuvântului în și prin noua Evă), primind sămânța neascultării și a dezbinării care îl va și izgoni pe om din Rai.

Maica Domnului este pe de-a-ntregul fecioară, arătând chipul neștirbitei unități și integrități omenești – fiind fecioară cu trupul şi cu sufletul – nu își pleacă urechea, nici inima către potrivnicul şi, de altfel, nimănui altcuiva, în afară de Dumnezeu.

Pentru a răspunde iubirii de negrăit a lui Dumnezeu, a trebuit ca femeia (care reprezintă omenirea întreagă) să fie, cu adevărat, fecioară cu inima, cu cugetul şi cu trupul. Maica Domnului este, cu adevărat, noua Evă care dezleagă blestemul cu care prima Evă a părăsit Raiul.

Noul Rai se deschide o dată cu Fecioara Maria, prin ascultarea ei, prin faptul că ea este cea care răscumpără neascultarea Evei dintru început, ascultând nu de șoaptele celui rău și viclean, ci de glasul îngerului dumnezeiesc: „iată roba Domnului”, – în ea se împlinește taina cea mai presus de orice taină, ascultarea care vindecă și iartă păcatul cel dintru început.

Buna Vestire și Taina Pătimirii

Buna Vestire este însoțită, ontologic, de taina pătimirii, fiind două fețe ale aceleiași sărbători, pentru că amândouă deschid ușile Raiului celui pierdut. Fecioara Maria deschide, ca o nouă Evă, calea mântuirii prin zămislirea Domnului Hristos, iar Mântuitorul, pe Cruce, ne deschide porțile Împărăției Cerurilor, zicând tâlharului „astăzi vei fi cu mine în Rai” (Lc. 23, 43).

Mai este o taină în această legătură și anume faptul că, din coasta Mântuitorului Hristos, împunsă de ostașul roman pe Golgota, se naște (o altă) nouă Eva, care este Biserica – Trupul Domnului jertfit pentru viața lumii.

 

Biserică sfințită şi rai cuvântător

Ca să poată să primească vestea cea bună, adusă de arhanghelul Gavriil, evitând muntele mândriei, dar şi prăpastia deznădejdii, prin desăvârșita smerenie, Maica Domnului s-a arătat a fi toată adâncită în rugăciune curată, în asceză și în post. Ea s-a arătat a fi, cu adevărat, candelă preacurată, o ființă devenită în întregime duhovnicească, în care ardea rugăciunea şi dorul după Dumnezeu şi care s-a înfrumusețat așa de mult, încât a ajuns să trăiască acea logodire tainică, mai presus de fire, acea însoțire minunată, pecetluită de Duhul Sfânt, prin care devine un nou început al neamului omenesc – Maica tuturor.

Dacă prima Evă a fost numită de Adam, „mama tuturor celor vii” (Fc. 3, 20), dăruindu-le pe lângă viață și gustul amar al morții, atunci Eva cea Nouă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, se arată a fi Maica Vieții, devenind templu viu, arca cea nouă, chivotul cel nou al legii dragostei, în care se realizează taina minunată a întâlnirii omului cu Dumnezeu, pentru veșnicie.

Prin Maica Domnului, tot neamul omenesc este răscumpărat, tot blestemul cel vechi este dezlegat, inima lui Dumnezeu și inima omului bat pentru prima dată, dar pentru totdeauna, împreună!

Înțelegând această veste mai presus de orice vestire, această taină mai presus de orice taină, să îndrăznim și noi cu glas duios să aducem laude Preasfintei Stăpâne, zicând:

„Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”

† Atanasie de Bogdania