Botezul Domnului (Boboteaza) | Taina Botezului – Taina Iubirii
Teofania sau Dumnezeiasca Arătare
Ev. Matei 3, 13-17
Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie !
Astăzi, Cel făr’de-nceput se descoperă lumii prin primul său act public. În călătoria noastră în tainele scripturii, l-am văzut mai întâi pe pruncul Împărat în ieslea Betleemului, aflându-I numele la opt zile, când a fost adus la Templu, pentru a fi tăiat împrejur conform legii (descoperindu-se a fi Iisus Hristos – Mântuitorul, Unsul lui Dumnezeu). Prorocul Isaia (7, 14) ne descoperă că Mântuitorul mai are și un alt nume tainic – Emanuel, adică cu noi este Dumnezeu – și va rămâne, într-adevăr, cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Mt. 28, 20).
După douăsprezece zile, aflați în inima praznicului (căci 12 sunt zilele de la Naștere la Teofanie), Domnul se arată lumii ca lumină (rază) a Tatălui Ceresc, adeverită de chipul Duhului Sfânt, care pecetluiește taina. Douăsprezece zile, simbol al plinătății și al desăvârșirii, care uneau cele două praznice în unul – un Praznic al Luminii – Hristos, întrupat, Care se arată astăzi lumii. Și nu doar atât, căci sensul adânc al sărbătorii este tocmai arătarea Sfintei Treimi, de unde și numele de Teofanie – Dumnezeiasca Arătare, descoperirea în chip văzut a lui Dumnezeu, în treime slăvit și închinat.
Dumnezeu Tatăl, Cel Care se descoperă poporului iubit, în arătările vechi testamentare, Cel Care vorbește prin proroci, Cel Care se arată drepților, astăzi își mărturisește întreaga iubire pentru Fiul Său (dragostea întrupată), asupra Căruia se odihnește Duhul Sfânt: „și S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. (Lc. 3, 22)
Acest praznic de căpătâi, unit ontologic cu Nașterea, este și o nouă carte a Facerii – apele cele dintru început arătate, astăzi sunt sfințite de Cel Ce nu are început, ca să fie rezidită materia întregului Univers. De astăzi, fiecare dintre noi va mai avea parte de o naștere spre mântuire, de data aceasta din apă și din duh – acea apă care este aducătoare de viață, aduce și mântuire în lumina Sfântului Duh.
Acesta este și răspunsul (neînțeles atunci, ca și de unii, până astăzi) dat de Hristos cărturarului Nicodim, privind taina nașterii din nou, la care suntem chemați cu toții să luăm parte: „de nu se va naște cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este”. (In. 3, 5-6)
„Iată că la ușa apelor, Iubirea cheamă în toate zilele pe cei pierduți. Bucurie pentru trupuri! Ele sunt eliberate de rău și în ape își regăsesc întreaga slavă” (Sf. Efrem Sirul)
Hristos nu avea nevoie să fie botezat, o mărturisesc toți părinții bisericii, – însuși Înaintemergătorul I-o amintește („eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Mt. 3, 14) – dar acea Dragoste (care va fi răstignită) trebuia să ridice păcatul întregii lumi, de aceea este și ultimul dintre cei care vin să fie botezați de Ioan la Iordan. Asumarea deplină a condiției umane (chip de rob luând – Sf. Vasile cel Mare), cu toată necurăția, căderea și stricăciunea ei (adusă de păcat), ca să o ducă în apele aducătoare de moarte, pe care le sfințește și le arată vii – Hristos, biruitorul demonilor, transformă (deja) de la botez, moartea în viață. După Hristos, tot cel ce intră în pântecele Iordanului, sfințit de firea Sa dumnezeiască, se va naște din nou, purtând pecetea dragostei care reface lumea – o metamorfoză.
Taina icoanei
Ca de fiecare dată, taina praznicului este atât de bine reprezentată, dar și ascunsă în lumina icoanei. Poate cea mai mistică dintre toate, cea a lui Rubliov, dar și cele din arta bizantină timpurie, ne descoperă profunzimea Dumnezeieștii Arătări.
Fiorul acestui praznic înălțător, pecetluit de icoană, pătrunde dintru început ochiul privitorului: Înaintemergătorul Domnului îl binecuvântează (în icoanele timpurii, îl atinge pe creștet cu o delicatețe uimitoare) pe Hristos, plinind acea dreptate cutremurătoare – „lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. (Mt. 3, 15)
Îngerii, purtători de prosoape (chip al nașilor cerești – heruvimi și serafimi – cerurile care-L primesc pe Hristos), nu-L pot atinge pe Cel pe Care nu cutează să-L privească pe tronul ceresc. Domnul binecuvântează cu mâna dreaptă apele Iordanului – așa se sfințește firea apelor și, prin ele, întreg universul. Iordanul, care și-a despărțit apele, când a trecut chivotul legii în pământul făgăduinței, astăzi s-a întors înapoi (Ps. 113, 3), când l-a primit pe Ziditorul în adâncul său. Acest adânc e reprezentat ca un pântece al pământului (o altă peșteră a Betleemului), din care vedem o nouă naștere (în duh) – potirul tainic din care izvorăște viața.
Cerurile sunt deschise, Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt nu s-au despărțit niciodată de Cel Născut înainte de veci. Raza Tatălui (la care se adaugă și o mână care binecuvântează de sus, în unele icoane, – chip al glasului care mărturisește), pe care coboară porumbelul – chip al Duhului, curge firesc către Fiul – de unde și Dumnezeiasca arătare, prima Teofanie nou-testamentară și atât de grăitoare.
Firea apelor (împânzită de duhurile păcatului și ale căderii – peștii, în unele reprezentări balaurii) e personificată de un bătrân îngândurat (l-am văzut și în icoana Nașterii). Domnul ia asupra Sa tot păcatul (făcut de om), ca să pocăiască (tot ce e nepocăit de om), ca omului să-i dăruiască viață prin har.
Din iconografie nu lipsește acel topor, care stă la rădăcina pomului (cunoașterii binelui și a răului, care s-a făcut pricină de cădere), un adevărat laitmotiv al praznicului – pocăința – „Iată, securea stă la rădăcina pomilor și tot pomul care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Mt. 3, 10).
Sfântul Ioan Botezătorul și Îngerii sunt aplecați cu sfială și evlavie către Mântuitorul, singurul care stă drept – învierea se arată (deja) izvorâtă din apele harului.
„Se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Mt. 3, 15)
Dreptatea ca armonie, dreptatea ca restaurare – aici se înțelege sensul dreptății pe care trebuie să o împlinească Hristos, acea dreptate care răstoarnă dreptatea noastră lumească. Dumnezeu se arată a fi mereu nerăbdător, ca să poată lua locul omului (în suferință), pentru a-l înfia prin har, spre viața veșnică (în fericire).
Prin botez, astăzi înțelegem că această taină e legată și de mărturisirea păcatelor, de asumare și de pocăință. Hristos vine la urmă să se boteze, după ce toți, mărturisindu-și păcatele, s-au botezat. Domnul asumă, luând asupra Sa toate păcatele omului – până la moarte.
Intuim deja, de la acest praznic, acest schimb, mereu neechitabil (această nedreaptă dreptate) – Hristos coboară în adâncul apelor (iadul sufletelor noastre) ca să slobozească pe om de moarte. O va face și cu Lazăr (omul care gustă moartea până în adâncul ei) pe care-l va scoate din mormânt, pentru a-i lua locul. Domnul golește fiece mormânt (al angoasei noastre) pentru a-l slobozi pe om de gustul amar al deznădejdii, care duce, firesc, spre moarte.
Aici, ne bucurăm de mângâierea pe care ne-o aduce de fiecare dată marele Pavel, în Epistola sa către Romani, în acel apostol, care se citește de fiecare dată la botez: „știind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu” (Rm. 6, 9-10).
Taina mormântului și a Crucii, ascunse în cea a Botezului
Prin prisma praznicului de astăzi, înțelegem mai bine taina propriului nostru botez – o împreună lucrare care ne leagă de moartea şi învierea lui Hristos: Oare nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci, ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm şi noi întru înnoirea vieții; căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași şi ai învierii Lui (Rm. 6, 3-5).
Botezul ne face, prin urmare, mlădițe vii ale lui Hristos Cel Înviat. Seva, care țâșnește din coasta Domnului, trece în noi şi ne hrănește cu viața dumnezeiască – care nu mai are gust de moarte. Taina Botezului se arată a fi o taină a biruinței asupra diavolului și a păcatului răsărit din a sa sămânță. De data aceasta, însă, altoiți fiind pe trupul tainic al lui Hristos, prindem viața din harul pogorât astăzi la Iordan.
Botezul nostru, al tuturor, devine botezul în moartea Domnului, Crucea Lui devine crucea noastră, Învierea Lui devine învierea noastră. Harul Duhului Sfânt, care se odihnește peste Hristos, vine astăzi să-și găsească sălaș în toate inimile care L-au urmat.
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27)
Taina Teofaniei aprofundează mai adânc taina Nașterii, cu care am călătorit în ultimele douăsprezece zile, căci Dumnezeu vrea să petreacă neobosit printre oameni, dar și să ridice greutatea oamenilor, greutate care este pricină a căderii și, mai cu seamă, a nepocăinței. Vrea Domnul să ne îmbrace din nou în haina pierdută de Adam în Rai, să guste omul din rodul vieții, lăsând la o parte cunoașterea gustului amar al păcatului.
Botezul îi dă omului nemurirea şi viața veșnică. Cu alte cuvinte, botezul reface firea omenească, o rezidește, îl face pe om ființă duhovnicească, eliberează începutul duhovnicesc din robia trupescului – o nouă a șasea zi a facerii, în care Adam ia viață din har. La o persoană nebotezată, trupescul învinge mereu duhovnicescul – și oare nu în asta dăinuie lumea de astăzi? Ea este înclinată spre păcat şi nu-l poate învinge cu propriile puteri. Pe când, cel botezat este un om vindecat, un om nou, renăscut. Firea lui primeşte vindecare, iar începutul duhovnicesc primeşte libertate.
Porumbelul lui Noe – Porumbelul Duhului Sfânt
Dumnezeu, Care se descoperă, astăzi, lumii întregi, în tainica arătare a Treimii celei de o ființă, nu mai vorbise cu poporul Său iubit de peste patru sute de ani, de la prorocul Maleahi – care prorocise despre Înaintemergătorul – iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele (Mal. 3, 1) și până la Ioan Botezătorul. O așteptare dureroasă, pe alocuri umbrită de descurajare și robie, dar care, la capăt, descoperă lumina prorociilor mesianice, mai ales a lui Isaia care dorea atât de mult să vadă pacea domnind din nou peste Israel.
Pacea – ca lucrare a Duhului Sfânt, pacea – ca lucrare a inimii, pacea – ca lucrare aducătoare de har și de împăcare, pacea, atât de mult așteptată și de noi astăzi, este mereu cea care ne scapă.
Porumbelul cel de odinioară a lui Noe, care a adus, prin mlădița de măslin, pacea Domnului (acea milostivire revărsată tainic), peste o lume renăscută din botezul potopului – așa au văzut părinții bisericii, – astăzi se întâlnește cu porumbelul Duhului Sfânt, care aduce adeverirea mărturisirii Tatălui. Pacea dăruită astăzi, nu va rămâne prea mult pe pământ, decât trei ani, iar la capăt – răstignirea pe cruce – acolo, dragostea pironită de om, pe lemnul, care se va arăta aducător de viață, ne va lăsa, celor care Îl vor urma, pacea spre veșnicie.
Cele trei nașteri
Sfântul Grigorie de Nissa vorbește despre trei nașteri, pe care le poate trăi fiecare dintre noi – nașterea după trup, fiecare din pântecele maicii sale; nașterea din apă și din duh – prin taina botezului, descoperită nouă astăzi și ultima, cea mai mare dintre toate, nașterea în Împărăția Cerurilor, prin Înviere.
Hristos Domnul ni le-a descoperit pe toate trei, ascunse în propria Sa persoană, chip al desăvârșirii și al vieții. Astăzi, suntem chemați să ne bucurăm și să recapitulăm nașterea prin har, ca să putem nădăjdui (acea nădejde mereu vie) că vom gusta și din nașterea din Cer, prin taina Învierii.
Astăzi are loc primul pas spre mântuirea omului căzut, dar aflat mereu în fața pocăinței, care vindecă și-l rezidește. Al doilea va fi Învierea, prin care îl va izbăvi pe om de moarte. Apele, care astăzi le vedem în icoană, atât de întunecate (de păcatele lăsate acolo de om), ne arată o adevărată afundare la iad – pe care îl vedem și în icoana Învierii, unde porțile iadului sunt zdrobite de Cel ce se arată (veșnic) biruitor. Astăzi, lumea e slobozită de stăpânirea demonilor, harul devine lucrător prin pocăință – botezul devine naștere din nou, spre iertarea păcatelor.
Dintru început, în inima omului zidit din țărână binecuvântată cu har, s-au împletit două destine – suntem cu toții fii ai lui Dumnezeu, dar suntem și fiii lui Adam și ai Evei, purtând pecetea căderii și a neputinței, a durerii și a suferinței.
De astăzi, destinul omenesc, al întregului univers, a luat o altă direcție, iadul este zdrobit – dar o vom înțelege doar privind, în zare, Răstignirea. În față este o călătorie lungă, însă, de data aceasta, nu suntem orfani. Duhul care ne-a slobozit, dăruindu-ne acea naștere din nou, va fi cu noi până la capăt, iar la capăt, în fața mormântului gol, acolo unde Petru a îngenunchiat nedumerit, vom înțelege, cu adevărat, lucrarea Învierii.
† Atanasie de Bogdania