Medicina este în principiu un act terapeutic. La început prin folosirea plantelor, a substanțelor naturale cât și a ritualurilor magice și religioase. Actul terapeutic era o împletire a lumii văzute și a celei nevăzute, deopotrivă, precum și omul era cunoscut ca sinteză a celor două lumi, având trup și suflet. Viața nu însemnă o sumă a elementelor fiziologic-anatomice, care funcționează în mod automat, mecanicist, ci rodul unei energii/lucrări vitale și tainice.
Creat de Dumnezeu „cu mâinile Sale”, omul este o ființă teologică, putem spune bioteologică, în care viața (bios) nu este despărțită de Făcător/Creator, deci ființa este chemată la ființare.
Moleculele și micro-organismele care compun viața biologică, nu funcționează autonom, întrucât sunt în dependență unele de altele. În sine nu ar funcționa dacă nu ar exista aerul sau lumina. Dacă în lumea creată observăm această sinteză a luminii, cu atât mai mult, omul este o sinteză a luminii dumnezeiești, cea nezidită și veșnică.
Toate cele patru macro-elemente, pământ, apa, aer, foc, pe care Aristotel le-a numit humori, teorie pe care mai târziu Galen, părintele medicinei occidentale, o preia, au stat la baza medicinei antice pentru o perioadă lungă de timp și influențele ei se resimt până astăzi. Perioada medievală cunoaște un progres în câmpul de cercetare al medicinei chimice/alopate, experimentale. Pe măsură ce au continuat cercetările, se anulează influența folclorică, magică, considerată non-reală, pentru că, scăpa de sub ecuația ipoteză/teorie/demonstrație, ce începuse în primele laboratoare.
Perioada modernă cunoaște în schimb o despărțire a teologiei de medicină, mai ales în spațiul occidental, mai întâi prin oamenii ei de știință, o parte dintre ei exponenți și pionieri ai triumfului rațiunii. Aceștia s-au rupt ei înșiși de cele duhovnicești, neputând a crede cele ce nu se puteau experimenta în categoriile logice. Nu știau însă, că supremația rațiunii îngâmfă caracterul și întunecă puterile naturale ale sufletului, care nu mai suspină după nevăzutul din făpturi. De cealaltă parte, trebuie amintit de însăși secularizarea din interior a Bisericii instituționale, care, în dorința de a-și exprima cuvântul infailibil și de a controla totul, nu a mai convins omul în ce privește vocația lui și împlinirea acesteia prin lucrarea harului. Acum noile descoperiri nu sunt considerate rod al revelației de sus, ci exclusiv munca și inteligența savantului. Cunoașterea omului, în integralitatea lui trup/suflet/duh, nu se mai săvârșește deplin, ci doar în partea văzută, trupească.
Medicina actuală a mers pe calea acestei gnoseologii dualiste, tocmai de aceea nu aduce o vindecare integrală. Știm că orice boală are și o cauză sufletească, iar actul vindecării nu trebuie să privească doar trupul, separat de suflet, nici un organ despărțit de funcționalitatea generală a organismului. Așadar, medicina își pierde și ea vocația teologică și ajunge să servească diferite ideologii de ieri și de astăzi. Sunt cunoscute experimentele medicinei naziste, apoi manipularea embrionilor și ADN-ului uman, până la teoriile gender și fluiditatea de gen „rezolvată” medicinal, prin care copiii sunt, nu doar bulversați ci „încredințați” de această mutație/mutilație ireversibilă cu consecințe inimaginabile prin unele legi europene care încurajează inclusiv, injectarea hormonilor specifici sexului dorit, începând cu împlinirea vârstei de 12 ani, sfârșind cu cele transumaniste ale omului nou îmbogățit/îmbunățățit tehnologic.
Medicina are nevoie de biotelogie pentru a servi Viața și Adevărul și a nu rămâne în registrul îngust al nomenclaturii. Ea are nevoie de roadele Duhului Sfânt și pentru a se re-fundamenta sau a-și „reveni în sine/fire”. Însă și bioteologia are nevoie de medicină pentru a transmite pertinent și accesibil adevărata vindecare și modul de viață vindecător și mântuitor.
Pr. Gabriel Popescu, Roma (Torre Spaccata)