Bioetica, înțeleasă ca studiu sistematic și interdisciplinar al limitelor etice ale cercetărilor din domeniul biomedicinei, al geneticii, al neuro-științelor și al biotehnologiilor[1], s-a manifestat mai întâi în contextul culturii nord americane de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Urgența imperativului de a da o dimensiune etică cercetărilor din domeniul medical deriva atunci din conștiința că experimentele efectuate de către medicii naziști în lagărele de concentrare nu trebuiau să se mai repete. Acele dramatice evenimente istorice au determinat un tribunal american să formuleze așa-zisul Cod de la Norimberga din 1947, care reprezintă un corpus de 10 principii normative considerate și astăzi fundamentale în materie de experimentare medicală pe persoane. Primul criteriu și cel mai important stabilea caracterul fundamental al consimțământului liber exprimat al persoanei interesate de un anumit experiment medical.
În anul următor, Asociația Internațională a Medicilor aproba “Declarația de la Ginevra”, oferind o perspectivă laică asupra jurământului lui Hippocrate[2], obliga medicul să nu folosească, nici măcar sub amenințarea forței, cunoștințele sale împotriva legilor umanității. Din păcate însă, aceste principii general acceptate la nivel teoretic, lipsite fiind de o valență juridică, n-au reușit să împiedice efectuarea de noi experimente medicale contrarii drepturilor fundamentale ale omului și demnității sale.
În acest context, în care cuceririle din lumea științifică riscau – și risca azi mai mult ca oricând – să provoace derive periculoase printr-o atenuare îngrijorătoare a graniței dintre permis si nepermis, legitim și ilegitim, în țările occidentale au fost create organisme decizionale și de consultanță menite să definească principiile care guvernează activitatea de cercetare în aceste domenii, adică limitele și citeriile de legitimitate juridică, morală și socială ale experimentelor din domeniul biomedical și al biotehnologiilor.
Astfel, pe 4 aprilie 1997 a fost semnată la Oviedo, în Spania, prima Convenție internațională în materie de drepturi umane și biomedicină “Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina”, ratificată în România prin Legea nr. 17/2001. Iată câteva din principiile exprimate în această Convenție:
-„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză. Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor. Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul” (art.5);
– „o intervenţie nu se poate efectua asupra unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi, decât spre beneficiul său direct” (art. 6 pct.1).
În Italia, Convenția de la Oviedo nu a fost încă ratificată, însă principiile ei se aplică începând cu anul 2007, în virtutea unei sentințe istorice ale Curții de Casație, pronunțată în cazul Englaro. În acel caz, supremul organ jurisdicțional italian l-a autorizat pe tatăl Eluanei Englaro – o tânără aflată în stare vegetativă în urma unui accident de pe 18 noiembrie 1992 – să-i întrerupă acesteia alimentația artificială.
În optica de a orienta poziția Legiuitorului italian în materie de reproducere artificială, inginerie genetică, clonare, eutanasie etc., a fost constituit în 1990, Comitetul Național pentru Bioetică, organism de consiliere al Guvernului și al Parlamentului în aceste chestiuni. Demn de menționat e faptul că acest organism guvernamental italian a asumat o poziție clară în materie de gene editing, considerând inacceptabilă și deci ilegitimă experimentarea pe gameți umani (celule sexuale) destinați reproducerii cât și pe embrioni umani destinați implantării uterine.
Tot pe această temă, a ingineriei genetice ce vizează modificarea ADN-ului uman, e de semnalat că acest organism nu a ajuns încă la o poziție unitară favorabilă experimentelor pe gameți umani nedestinați reproducerii in vitro și pe embrioni umani nedestinați implantării. Aceasta deoarece cei mai mulți dintre membrii Comitetului au expimat păreri contrare acestui tip de experimente, chiar și atunci când acestea au ca și finalitate modernizarea terapiilor genetice, fiindcă în opinia lor acest tip de experimente contravin principiului respectării demnității vieții umane în fazele ei inițiale, de zigot, ebrion și făt.
În acest sens comun s-a exprimat și Comitetul internațional de Bioetică din cadrul UNESCO[3], afirmând că genomul uman este “patrimoniu al umanității” care trebuie tutelat în numele respectului pentru viață.
Merită semnalat și faptul că normativa italiană în materie, art. 13 al legii nr. 40/2004 interzice orice fel de experimentare pe embrioni umani (coma 1), permițând în schimb cercetarea clinică și experimentală pe embrioni umani (coma 2) când nu sunt disponibile metodologii alternative, însă doar cu scop terapeutic și diagnostic, pentru tutelarea sănătății și a dezvoltării embrionului.
Cu toate acestea, privită în ansamblu, normativa italiană în materie de bioetică nu este întru totul coerentă, manifestând nu puțină ambiguitate și dizarmonie a principiilor ce provin din diferite surse normative. Astfel, Codul proprietății intelectuale – făcând proprii principiile Directivei europene 98/44/CE în materie de protecție juridică a invențiilor biotecnologice – repropune la art. 81 quinquies principiul interzicerii brevetării procedeelor de modificare a identității genetice embrionale a ființei umane. Totuși, această interzicere a brevetării – și deci a eventualelor beneficii economice ce pot deriva din aceasta – nu implică și interzicerea experimentelor pe identitatea embrională. Ambiguitatea acestei norme juridice denotă faptul că legiuitorul italian a ales să nu intervină încă în manieră incizivă în reglementarea materiei, limitându-se deocamdată la a exprima o preocupare de fond pentru respectul demnității și al integrității umane.
Avocat Cristina Daniela Burca
[1] Conform lui Warren Reich, Enciclopedia della bioetica.
[2] Până la jumătatea secolului trecut, jurământul lui Hippocrate – cel mai vestit medic al Grciei antice, născut în 460 i.Hr. și considerat părintele medicinei – era unicul cod etic pentru medici.
[3] Comitetul internațional de Bioetică din cadrul UNESCO, în documentul din 2 octombrie 2015 intitulat “Report of the IBC on updating its reflection on the human genome and human rights”.
RO 
IT