Atunci când ții captiv pe cineva, te pomenești a fi tu însuți prizonierul acelui om. O astfel de constatare poate să vi se pară absurdă și stranie, dar să vă povestesc ceva ce vă va ajuta să vă convingeți că așa se întâmplă. Bunica mea a fost o bătrânică înțeleaptă, care a trăit până la 95 de ani. Și, pe când eram copil, ea s-a străduit să-mi explice care este legătura dintre faptul de a poseda ceva și a fi prizonierul acelui lucru ce se află în posesia ta.
Pentru aceasta, ea mi-a povestit că aflase într-o carte o întâmplare ce s-a petrecut în timpul războiului greco-turc. Așadar, după o bătălie, un soldat strigă cu disperare către ofițerul său:
– Locotenente, locotenente! Am luat un prizonier!
– Târăște-l încoace! – îi răspunde locotenentul.
Însă soldatul îi spune necăjit:
– Nu pot, căci prea strâns m-a înșfăcat!
Și aceasta este adevărul! Uneori apucăm ceva și, pentru că ne dorim cu orice preț să ținem acest lucru, nu ne putem urni din loc. Din pricină că acel prizonier se împotrivea, era prea greu și nu se lăsa dus, soldatul care l-a capturat nu mai putea să se întoarcă la ai săi.
Pe de altă parte, obișnuim să credem că noi posedăm lucrurile. Dar imaginați-vă că eu am luat în mână un bănuț de cupru și nu doresc nicidecum să-l pierd. Așadar, îmi închid mâna în care țin acea monedă și o strâng în pumn.
Iar mai departe ce se întâmplă? Păi – faptul că sunt deja în captivitate, deoarece, dacă nu voi deschide acest pumn al meu pentru a–l elibera, e clar că am pierdut deja și brațul dimpreună cu el, și întreaga mână. Tot trupul meu depinde acum de neputința mea de a mai face ceva cu mâna respectivă, fiindcă, de voi încerca să acționez cumva cu ea, va trebui să-i dau drumul bănuțului. Un amărât bănuț de cupru!
Prin urmare, atunci când prindem ceva în mână, noi credem că acel lucru este o comoară, însă, de cele mai multe ori, se dovedește a nu fi altceva decât un bănuț de cupru. Nouă doar ni se pare că ne aparține: „Iată, acum îl țin! El nu va putea să plece de la mine nicăieri, acest bănuț! Dar…stai așa, că nici eu nu mă pot duce nicăieri de lângă el!”. Iată de ce, crezând că iubim un om, adesea devenim noi înșine captivi, lipsindu-l și pe el de libertate. Însă, dacă iubirea noastră devine lepădare de sine, dacă aceasta ne face să nu ne mai amintim de noi înșine, da, atunci putem spune că este dragoste adevărată.
Așadar, dacă vorbim despre dragoste și libertate, e necesar să știm că acestea două se contopesc, întrucât este cu neputință a iubi pe cineva cu o dragoste lacomă și posesivă, care îl preface pe omul iubit în rob și prizonier. Poți să iubești cu adevărat un om numai atunci, când dragostea ta devine libertate pentru el.
Zâmbind cu Dumnezeu, întâmplări din viață povestite de Mitropolitul Antonie de Suroj, traducere din limba rusă de Olga Bersan, ed. îngrijită de L.S. Desartovici, București, Ed. Sophia, 2023, p. 55-56.
RO 
IT