Perioada victoriană
După cum s-a văzut în celelalte epoci descrise în studiile precedente și această perioadă aduce schimbări în modul de gândire și de viețuire al omului asupra sufletului. Acest interval este marcat de ideea proletariatului, apariția marxismului, respectiv a paradisului mecanic și tehnologic; filosofia, arta, muzica, pictura, toate capătă semnificații noi. Este important de amintit, faptul că, știința se separă de restul culturii și va urma un drum al ei. Totodată, putem constata separarea acesteia de religie – încercare începută în perioada barocă, continuată în iluminism și finalizată în zilele noastre.
Separându-se de religie, noua perioadă va închide porțile sufletului imaterial și va continua cercetările asupra encefalului și a scoarței cerebrale, în care sunt inventariate toate circumvoluțiunile, iar lobii emisferelor cerebrale devin precis delimitați. Apariția fotografiei și a microscopului va contribui deschiderea unor perspective noi în lumea cercetării creierului.
Golgi este cel care a continuat studiul asupra rețelei neuronale, început de predecesorii săi, prin care pledează pentru discontinuitatea sau diferența paradigmatică față de această viziune, insistând asupra unor unități distincte, unde fiecare dintre acestea corespunde unui neuron și prelungirilor sale (dendrite și axoni). Astfel de cercetări au dus la asemenea descoperiri în special, datorită noii teorii celulare a lui K. Bichat (1771-1802).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Du Bos-Reymond aduce în atenție potențialul electric de acțiune și transmiterea lui în lungul fibrelor nervoase. Electrofiziologia va răsturna vechile teorii asupra fluidului nervos. După îndelungate cercetări marcate de limitele științei, inclusiv legate despre existența sufletului, vorbește un aforism ce va deveni celebru ignoramus et ignoramibus.[1]
Organizarea rețelei neuronale, situarea ei între nervii aferenți și eferenți, circularea potențialelor de acțiune electrică și încercarea de explicare a reflexelor senzitivo-motorii, toate acestea nu reușesc să elimine rolul de protagonist al sufletului. Reflexul de care vorbea Descartes implică rolul decizional al psihicului (res cogitas). Marele fiziolog Pfluger (1829-1910) invoca un suflet spinal, Prochaska spune că locul unde se închide reflexul implică un sezorium comunis, iar despre esența mecanismului reflex se exprimă astfel ,,reflectarea impresiilor sensibile la nivelul măduvei nu este supusă numai legilor fizice…ea urmează legilor particulare care par a fi înscrise de natură în pulpa medulară a senzorului comun”[2].
I. M. Secenov (1829-1905) vorbește despre conceptul de reflex lărgindu-i aria de la măduvă la întregul sistem nervos și emite în 1863 teoria reflexelor creierului. Cu referire la tematica sufletului, are un studiu despre teoria sistemelor cerebrale nespecifice relative la existența sufletului „o schimbare radicală a punctului de plecare al gândirii psihologice de la fenomene date direct ale conștiinței, considerate timp de secole prima realitate pentru mintea cunoscătoare, la comportamentul obiectiv”.[3] Fenomenul de însumare și de inhibiție a stimulilor este contribuția sa, bazată pe rolul mușchilor în determinarea gândirii și libertatea voinței.
Cu privire la localizarea sufletului, deși spuneam că știința se desparte de religie și de tot ce poate avea legătură cu nevăzutul, totuși sunt autori care își păstrează onestitatea intelectuală în pofida nomenclaturii și ideologiilor vremurilor. În favoarea unei localizări multiple a psihicului în scoarța cerebrală a fost Fr. Gennari. El a descoperit organizarea citoarhitectonică a cortexului și a descris structura specială a scoarței din scinzura calcarină, evidențiind o stie albă. J. Baillarger face o analiză microscopică a acestei strii, însă Th. Meynert a fost primul care a arătat descoperirea în cinci straturi a celulelor din scoarță, precum și deosebiri de structură celulară în diferite regiuni ale cortexului (1867). P. Flechsing a urmărit momentele în care prelungirile neuronale se înconjoară cu mielină și a constatat că acest moment diferă de la un sistem de fibre la altul. Regula generală stabilită de el era că un sistem se mielinizează cu atât mai devreme, cu cât este mai vechi din punct de vedere filogenetic. Pe baza acestei constatări a distins 36 de arii sau regiuni, pe unele le-a numit senzitivo-motorii, iar pe altele arii de asociație, situând activitățile sufletului la nivelul acestor arii. Este pentru prima dată în istorie când se recunoaște scoarța cerebrală, pe baza studiului experimental, în desfășurarea activității psihice, în special a comportamentului. Dacă scoarța cerebrală frontală este afectată, în urma unei leziuni, s-au constatat tulburări ale limbajului, la fel și în cazul răniților de război care au fost puși sub observație, s-au observat tulburări nervoase, motorii, în urma leziunilor.
Experimentele de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ale anatomiștilor, histologilor și fiziologilor, au permis obținerea unei imagini noi, total diferită de cea antică și medievală. Modelul actual ia în considerare numai sistemul nervos cu nervii aferenți (care pleacă de la receptori), și nervii eferenți (care ajung la efectori). Acest sistem este format din miliarde de neuroni, a căror prelungiri formează o vastă și complexă rețea, la ale cărei puncte de contact se găsesc sinapsele. În lungul elementelor acestei rețele circulă potențialele electrice de acțiune. Pe acest suport se desfășoară o activitate neurofiziologică cât și activitatea psihică care apare ca formă evoluată tot de reflex. Aceste reflexe cerebrale psihice se realizează la nivelul scoarței cerebrale, unde există o specializare locală.
Perioada contemporană
Este perioada în care se stabilesc rețelele neuronale, sunt descrise circuite neuronale închise, precum și interconectarea neuronilor. L. de No descoperă două unități de memorizare, unul reține informația în chip finit, iar altul ca un circuit reverberant memorează informația pe o durată infinită. Cajal, în 1895 vorbește de noi reguli de interconectare neuronală și arată cum se stabilește o anumită corespondență între geometria receptorilor și geometria ansamblurilor neuronale cu care sunt conectați, elaborând astfel, germenul a ceea ce va deveni ulterior configurația spațială în rețelele neuronale. El va afirma: „rețelele neuronale sunt suportul material al vieții psihice”[4], și continuă afirmând că celulele efectoare (piramidale), ale scoarței cerebrale sunt celule psihice.
Între timp se întâmplă ceva foarte interesant. Cineva se gândește nu doar la locul sufletului sau determinarea aspectelor sale morfo-funcționale, ci chiar în mod neobișnuit, la greutatea sufletului în corp. Duncan Macdougall, în 1901, la Haverhill, Massachusetts, face următorul experiment. În urma numeroaselor cercetări, a observat că în momentul morții corpul uman pierde 21 de grame. Prin urmare, s-a spus că aceasta ar reprezenta greutatea sufletului (întrucât moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup).[5] Corpurile celor care se aflau în momentul morții erau așezate pe cântare speciale, cu o margine de eroare de până la 5 grame. Au fost luate în considerare pierderile normale de lichide, prin transpirație și urină, sau pierderi gazoase, precum oxigen sau azot. De reținut este și faptul de a fi urmărit momentul plecării sufletului potrivit stării psiho-fizice. Astfel, pacienții cu caracter flegmatic demonstrau o întârziere în ce privește momentul plecării sufletului. Chipul multora dintre ei, arăta o lumină eterică în momentul decesului. Experimentul a durat 6 ani. Acest fapt nu se înregistra la alte viețuitoare, câini sau șoareci, pe baza acelorași experimente. Teoria aceasta a avut și contestatari, dar este important de știut că nimeni în afară de Macdougall, nu a mai refăcut acest experiment.
În 1929, H. Berger din Jena finalizează electroencefalografia (EEG) la om. Astfel, există o serie de date care exprimă o anumită legătură între forma EEG și unele manifestări ale activității psihice. Berger este unul dintre martorii ce atestă că psihicul este un fundament al fenomenelor electrice din creier.
Una din descoperirile importante ale acestei epoci a fost faptul că la nivelul terminațiilor eferente, nervii secretă niște substanțe foarte active din punct de vedere biologic. J. J. Abel în 1902 descoperă adrenalina, iar în 1914, H. Dale, acetilcolina.
În 1928, soții Scharrer pun evidență în hipotalamus, o familie de neuroni, numiți neurosecretori, care, la nivelul terminațiilor lor, elimină niște produși activi care controlează funcția hipofizară. Cu aceste descoperiri se redeșteaptă o teorie a lui Aristotel a structurării tubulare a fibrelor nervoase și promovată de vechea iatromecanicitate. Desigur, acum au fost descoperiți și neurotransmițătorii.
În următorii ani s-au continuat cercetările cu privire la localizarea diferitelor funcții neurofiziologice la nivel psihologic. Pe baza observațiilor s-a observat că alături de aria corticală a efectelor motorii produse de excitarea scoarței cerebrale există și o arie a efectelor electrice produse de exercitarea organelor de simț. S-a arătat faptul că, în afară de ariile receptive primare, mai există una-două arii secundare pentru fiecare organ de simț. Au fost localizate organizarea mișcărilor (praxia), în lobul parietal stâng, în jurul șanțului sylvian, limbajul, în jurul ariilor senzitive-senzoriale, recunoașterea senzațiilor (gnosia). La început, au fost tocmai dereglările funcțiilor localizate care au condus la identificarea respectivelor zone. Dificultatea era augmentată de faptul că, sufletul nostru, am zice mai specific rațiunea are tendința ca atunci când ceva nu funcționează bine, să suplinească prin deducții și fantezii.
I. P. Pavlov a fost cel care a descoperit că, pe lângă reflexele cunoscute, pot apărea și altele noi, creând noi legături, datorate învățării, vorbind despre plasticitatea sistemului nervos. Apare pentru prima dată, teoria potrivit căreia, nu doar componenta morfologică inițială este decisivă în stabilirea caracterului psihicului, cât și ambientul unde trăiește. În 1924 deși susține un echipotențialism rezervat, nu admite prezența sufletului într-un tot unitar, însă recunoaște prezența difuză la nivelul cortexului și vorbește despre existența unor zone corticale bine conturate, unde ajung informațiile de la receptori, fiind sunt supuse procesului de analiză și de sinteză. Aceste zone, mai precis, nucleii diferiților analizatori sensitivo-senzoriali, demonstrează existența unei alte zone periferice ce conține elemente din ce în ce mai difuze ale “respectivului” analizator. Aceste zone periferice se pot suprapune, generând un pluripotențialism despre care vorbește I.N. Filimonov (1961) și A.R. Luria (1966).
În fotografie, Pavlov și câinele lui devenit celebru prin folosirea sa în multe experimente.
În continuare vom analiza anatomia sufletului, după investigațiile lui Sigmund Freud (1856-1939) care vorbește de două nivele operaționale, ID, ansamblul motivațiilor înnăscute și EGO, suprastructura decizională ce s-a format în contact cu realitatea. Cei care rezolvă anumite situații conflictuale deprind un superego. Aceste două niveluri ale sufletului ne amintesc de acele teorii ale emanațiilor despre care am scris deja. De menționat că Freud, nu localizează prezența sufletului într-un loc specific, ci îi dă un impuls dinamic prin teoriile sale psihanalitice despre libido și comportament instinctual. O idee mai veche a lui Leibniz și Herbart, despre sufletul conștient și unul inconștient, adică în favoarea stratificării, o continuă și Freud care mai adaugă și subconștientul. Atât de mare a fost influența teoriilor sale, încât anumiți anatomiști vorbesc despre două subdiviziuni ale encefalului potrivit celor două forme de activitate psihică. Totuși se admite, conform teoriei lui Willis, că întreaga masă a encefalului participă la activitatea psihică, nu doar scoarța cerebrală. Neocortexul cerebral, inclusiv circuitele talamul-corticotalamice, este suportul sufletului conștient, în timp ce activitatea psihică inconștientă este purtată de diencefal și formațiile rinencefalice.
În 1969, ia amploare gnoza de la Princeton, o teorie care se opune scientismului. Conform acestei teorii universul este o structură complexă, în interiorul căreia, intră o serie de structuri mai simple, fiecărei structuri îi corespund structuri și mai simple, de aici diluarea existenței materialiste din cosmos. Structurile în sine au însă o componentă transcendentă care asigură conștiința, dar și una materială care îi conferă statutul de obiect. Se vorbește deci, de o ierarhie de structuri complexe, de la particule subatomice, la univers în totalitatea lui cât și de o ierarhie de conștiințe.
Se dezvoltă noi teorii filosofice, existențialismul, care nu abordează problema sufletului, fenomenologia (Husserl) care nu consideră existența reală a lucrurilor, respectiv instituționalismul. Bergson are o intuiție deosebită atunci când propune conceptul său de elan vital, care reamintește de entelechia lui Aristotel, un principiu transcendent organizator și creator care nu poate fi supus analizei științifice. Gândirea nu poate percepe și analiza vitalul sau viața spirituală.
Este de asemenea evident că nu putem separa viața sufletului cu lumea complexă a creierului uman, dar este greu de jalonat între un determinism intransigent, care vede o condiționare permanentă între funcționalitatea scoarței cerebrale și deciziile minții, și între o dominare transcendentă asupra compozițiilor neuronale. S-a observat cum deteriorări ale scoarței determină și instabilitate asupra vieții psihice. Reflectarea conștientă asupra realității, cunoașterea rațională și cea senzorială, comportamentul, integrarea spațiului, limbajul, nu sunt posibile dacă este afectat creierul. S-au făcut cercetări importante asupra emisferelor cerebrale, a lucrărilor încrucișate, dar mai ales asupra lucrărilor specifice, limbajul (emisfera dreaptă) și percepția (emisfera stângă) ca să amintim doar existența și împărțirea lor.
Tot în această perioadă amintim și de experimentele făcute asupra ariei corticale, ale conexiunilor cu nucleii talamusului care se organizează sub forma unor circuite cortico-talamo-coticale. Un rol important îl vor demonstra structurile riencefalice ca suport al vieții emoționale, rolul talamusului și al hipotalamusului ca dispozitive neuronale necesare motivațiilor biologice fundamentale.
Modelul neurofiziologic comportă și analiza mecanismelor de bază care asigură nivelul de conștiență, un sistem reglator ce se găsește în trunchiul cerebral. Este vorba de sistemul reticular care este reglat de impulsuri care-i sosesc de la cortex, astfel încât, formație reticulară se află inclusă într-un circuit închis reticulo-cortico-reticular.
În ultimii 20 de ani, noi descoperiri ale neuroștiinței vorbesc de neurogeneza, neuroplasticitate, neuronii oglindă, compasiune și refacere neuronală, ca să amintim doar în treacăt. Interesant pentru subiectul nostru este un aspect al minții, despre care știm că este una dintre facultățile sufletului. Savanții s-au gândit la posibilitatea unei relații cauzale cu sens dublu, în care mintea era atât expresia, cât și cauza modificărilor ce apăreau în creier. „Călugări de tradiție tibetană cu experiență în tehnici de liniștire, au participat la un experiment al savantului Davidson. Urmau să stea în dispozitivul fMRI, cu electrozii lipiți de craniu și să-și activeze/dezactiveze starea de meditație, unii dintre ei participând la 10.000 de ore de meditație. A urmat o bază de date unică. Urma să descopere dacă fericirea, compasiunea, bucuria, pot fi induse sau nu prin antrenament. Davidson și-a construit ipoteza: meditația sau alte forme de antrenament mental pot, prin intermediul neuroplasticității creierului, să inducă schimbări aflate la baza sentimentului de fericire”[6].
Așadar, calea de mijloc, între scientismul biochimic și vechile teorii ale emanațiilor este propunerea cu care voi încheia acest periplu de căutare a sufletului în lumea cercetătorilor și descoperitorilor funcționării trupului. Împărțirea trup, suflet, duh pe care ne-a lăsat-o moștenire creștinismul este cea potrivită cu „firea omului”, dar mai ales, aduce o convingere liniștitoare: „cine va putea cunoaște mai bine cele ale omului, mai bine decât duhul omului care este în el” (1 Corinteni II, 10-11).
Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)
[1] Aforism latin care se referă la imposibilitatea de a cunoaște și explica toate aspectele privind realitatea
[2] Lucrarea, Anatomia Sistemului Nervos
[3] In lucrarea, Elemente de gândire, 1879
[4] In lucrarea, Algunas conjeturassopra el macanismo anatomico de la idecion, asociacion y atencion, 1895
[5] The New York Times, Dr Macdougall of Haverhill Tells of Experiment at Death, 1907, în www.nytimes.com
[6] Sharon Begley, Antrenează-ti mintea modelează-ți creierul, ed. Curtea Veche, 2010 pg. 305