Anatomia în căutarea sufletului (III) – Renașterea, Barocul, Iluminismul, Romantismul

Perioada Renașterii

Renașterea este perioada în care se revine la filosofia și gândirea greacă din Antichitate (ex. Pomponazzi, Montaigne). Totodată, această epocă se înscrie drept, ca fiind cea mai productivă în ce privește creșterea omului în autodeterminare (Albeti, Machiavelli), în studiul naturii (Leonardo da Vinci), și a măreției omului (M. Ficino, Pico della Mirandola).

În secolul al XIV-lea, Mundinus reia studiul disecțiilor umane și realizează primul „Compendiu de Anatomie” publicat în 1313, dar privind studiul nostru, el rămâne favorabil modelului celular medieval în ce privește locul sufletului în cadrul morfo-funcționalității organismului uman.

Alte câteva nume mari ce merită amintite sunt: Andreas Vesalius, creatorul anatomiei moderne și G. Falloppio, poate cel mai de seamă dintre toți, profesor la Ferrara, Pisa și Padova.

Lucrările acestor anatomiști s-au concentrat asupra descrierii morfologice a arborelui arterial, a vaselor magistrale (carotide și vertebrele) care ajung în encefal. În acest sens, arterele sunt înțelese ca transportatoare a sângelui, adică a unui principiu activ care generează o parte din activitatea psihică (spiritele vitale), după modelul galenic. Ulterior anatomiști vor renunța la rete mirabile[1] și la modelul lui Galen: ventriculii sunt receptacolul spiritelor animale din a căror activitate rezultă manifestările perceptive și cognitive ale psihicului, memoria și decizia comportamentală.

Miguel Servet a susținut ca apeductul lui Sylvius (structura din trunchiul cerebral care leagă ventriculul trei și patru, prin curgerea lichidului  cefalorahidian, situat în interiorul creierului mediu, înconjurat de substanța cenușie) are un rol-cheie pentru dinamica spiritelor animale (psihice)[2]din cavitățile cerebrale. Potrivit lui Servet transformarea spiritelor vitale (din inima și artere) în spirite animale (ventriculi și nervi) se face, fie în rete mirabile, fie în vasele de la bază[3], fie la nivelul rețelelor vasculare din pia mater[4]. Potrivit perioadei istorice la care ne referim această transformare este de o importanță egală cu ulterioarele descoperiri ale transformării materiei în energie.

A trebuit să se depună un efort foarte mare pentru cartografierea nervilor, astfel demontându-se teoria lui Aristotel potrivit căreia nervii își aveau originea în inimă. Anatomistul Cesalpino (1519-1603), unul dintre descoperitorii micii circulații, consideră că arterele transportă din inimă principiul activității psihice. Ajunsă odată în creier, se transformă într-o rețea tubulară ce s-ar prelungi cu nervii.

În 1532, Bartolommeo Eustachio realizează o hartă a nervilor, utilizată în 1817 în Enciclopedia Britanică. Cu toate progresele făcute, tot se mai crede că prin lumenul[5] nervilor se scurg spiritele animale. În ce privește natura principiilor care stau la baza circulației cord-creier, Renașterea nu a avut o poziție clară.

Academia din Florența prin M. Ficino, Pico della Mirandola, N. Cusanus, G.Bruno a păstrat concepțiile neoplatonice, teorii ale emanațiilor și panteism[6] prin care locul psihicului sa află la intersecția dintre lumea materială și cea divină. Școala din Padova, prin Pomponazzi (1462-1525), deși de inspirație aristotelică, ia o poziție interesantă și vorbește, inclusiv pe baza cercetărilor proprii, despre materialitatea sufletului în lucrarea de immortalitate animae.

Modelul lui Paracelsus (1493-1541), este al unei medicine a emanațiilor, în forma dată de gnoza creștină post medievală. El admite ca și neoplatonicienii, o ierarhizare a sufletului de la lumea divină până la cea materială și va numi organismul uman un microcosmos, în care se petrec aceleași procese ca în macrocosmos (universul). Omul dispune de un corp material și un suflet spiritual care va conferi substanței anorganice o calitate organică. Acest spirit vital coordonează activitatea organică și cea metabolică. Paracelsus spunea ca acest principiu spiritual manipulează reacțiile chimice, el avea să descopere – ceea ce biologia de mai târziu avea să spună studiind reacțiile chimice în organismele vii – existența unui sistem automat care le întreține. A vorbit și despre existența a două substanțe chimice, mercurul și sulful, care au o influență asupra organismului și psihicului. Școala lui a avut meritul de a aprofunda noțiunea de automat homeostatic, punând aceasta în relație cu transcendentul. Peste spiritele vitale adaugă un principiu superior pe care îl numește Anima, dar fiind adept al teoriei emanațiilor nu îl localizează, deși conform înțelegerii sale, stomacul ar fi generatorul vieții.

Perioada Barocă

Cu această perioadă se consideră că odată cu apusul culturii clasice (greco-romană, bizantină și arabă), omul începe să pună bazele propriei autonomii de gândire și de viețuire, secularizându-se de ceea ce considera gândire magico-religioasă. Sistemul logicii deductive este înlocuit de cel al logicii inductive al lui Francisc Bacon, cel care a fundamentat metoda experimentală. Cosmologia antică și medievală este răsturnată, astfel, se poate observa triumful heliocentrismului.[7]

Secolul al XVII-lea poartă descoperirea circulației sanguine de către W. Harvery și întreaga teorie anatomică a suportului sufletului suferă modificări radicale, inima fiind considerată doar pompă pentru sânge, arterele nu mai sunt considerate ca purtătoare de spirite sau principii vitale. Cu siguranță, această descoperire a fost făcută datorită inventării microscopului de către frații Hanz și Zaharia Jansen, în 1590.

Amintim în cele ce urmează pe Van Helmont care vorbește de un spirit superior, transcendent și un spirit inferior (spirit vital), mai puțin transcendent, prin care primul intră în legătură cu materia. Mai mulți arhei secundari vor asigura componenta vitală, fermenți producători de energie, a ceea ce mai târziu, vor fi priviți ca și compușii chimici din materia vie. Principiile energetice ale vieții le numește gaze, ce generează lucrarea fermenților. Reacțiile biochimice sunt generatoare de bioenergie. De la o medicină neoplatonică, bazată pe teoria emanațiilor, se ajunge acum la iatrochimie.

În ce privește sufletul, Sylvius, un discipol al lui Helmont, reia teoria celor două principii suprapuse, unul care coordonează arheii, principiul vital, și anima, principiul spiritual. Acestuia din urmă nu îi dă o localizare, pur și simplu, îl consideră principiul vital distribuit diferitelor organe, inclusiv creierului.

Dum Deus calculat, fit mundus (Când Dumnezeu calculează, începe lumea). Acesta este un citat al lui Leibniz care sintetizează gândirea matematică și mecanică folosindu-o în lumea științei medicale. Acum lumea medicinei folosește aplicații ale mecanicii, în special din statică și hidraulică pentru a se debarasa de concepte vechi considerate magice, care nu puteau explica legile naturii.

I.A. Borelli este primul nume mare care preia aceasta metodă de abordare, încercând să explice contracțiile musculare folosind aspecte fizico-matematice. În toate lucrările iatromecanice se găsește intuiția transmiterii de mesaje, folosind sisteme hidraulice, unde suportul informației îl constituie vibrația modulară a lichidelor.

În acest context, O. Keill introduce calculul diferențial și analiza matematică în biologie. Are și o lucrare sugestivă, Mechanique des animaux. Figura dominantă a barocului este cea a lui Rene Descartes (1596-1650), sistemul său bazându-se pe o cosmologie guvernată de legi matematice. Întreg universul și diferitele părți ale sale prezintă în compoziție o materie corpusculară, iar toate fenomenele lumii reale sunt expresia mișcărilor diferiților corpusculi.[8] El vorbește de o formă subtilă a materiei vii, respectiv spiritele vitale care se află în creier și în tuburile nervoase.[9] Această teoria i-a permis să realizeze o nouă descoperire a funcționalității sistemului nervos. Informația circulă de la periferie la creier și invers, adică, ceea ce numim astăzi, teoria reflexelor (Descartes fiind renumit și pentru descoperirea arcului reflex).

 

 

Astfel, evenimentele exterioare acționează asupra organelor de simț, în special, asupra ochilor, care în acest fel, incită vibrații asupra lichidului cu spirite vitale, și care umple astfel, nervii aferenți, concepuți ca niște tuburi. Vibrațiile ajung la creier unde se activează un proces decizional al cărui rezultat este transmis sub forma unor vibrații către mușchi. Vibrația de ieșire (comandă motorie), este provocată de o vibrație de intrare (senzație-peceptie), y = (S)u[10].

Conform lui Descartes, sufletul se află în partea creierului unde se realizează, percepția, fantezia și tot procesul de cunoaștere. Localizarea propriu-zisă are loc la nivelul epifizei, considerându-o necesară, tocmai pentru că numai ea, nu cunoaște o dedublare, precum celelalte componente ale creierului.

În continuare, Thomas Willis, bazându-se pe cercetările anatomiei, va vorbi despre anima brutorum, încercând să nu supere ierarhia bisericească de la Canterbury, întrucât doar Biserica se putea exprima despre anima divina, folosind encefalul ca suport morfofuncțional al sufletului.

Iluminismul

Această perioadă aduce triumful rațiunii, cosmologia newtoniană, omul mașină al lui La Mettrie, ideologia lui Condorcet, filosofiile lui Locke și a lui Kant. Toate acestea au încurajat pe cei care atunci au spus că totul poate fi cunoscut, mai ales în ce privește, concepțiile auto-deterministe. Stahl consideră omul ca o sumă a compușilor chimici, un fel de mașină, organismul fiind un dispozitiv care lucrează unitar, deși este susținut de un suflet spațial (cu o anumită materialitate). Astfel, cel mult sufletul este un energizator și reglator al proceselor chimice din organism. De aici, nu a mai fost mult până când, Du Fay, John Shebbeare, Nollet, au descoperit și promovat teoria producerii de electricitate la nivelul organismului. La Bologna, profesorul Galvanni (1737-1798) are o teorie despre electrogeneza biologică, în care vorbește de curentul continuu de origine biochimică[11].

În 1719, apare prima monografie de neurochimie a lui Th. Henning din Giessen, ca mai apoi, unul dintre cei mai mari biologi ai epocii, L. Spallanzani, să orienteze biochimia cerebrală, percepută în dimensiuni mult mai dinamice, demonstrând că țesutul nervos consumă oxigen și elimină bioxid de carbon.

Perioada Romantică

Perioada Romantică are caracteristica progresului științific, în toate domeniile. De asemenea, în cadrul biologiei, medicinei, precum și a psihologiei – ca să ne referim mai cu seamă la domeniile ce acoperă subiectul nostru – cercetările s-au perfecționat. Descrierea macroscopică a encefalului este considerabilă, în câteva zeci de ani, întregul sistemul nervos este descris, suprafața encefalică îi este perfecționată cu împărțirea în patru lobi, frontal, parietal, temporal și occipital. Conceptul de fluid nervos care circulă în lumenul fibrelor se menține, precum și modelul electric al funcționării elementelor nervoase. Se aprofundează rolul neurochimiei, în ce privește fiziologia cerebrală cât și pentru explicarea unor funcții psihice (J.R. Couerbe).

Desacralizarea științei despre suflet a fost cauzată de studiul operațional al psihicului uman. Prin contribuția unor autori de seamă, psihologia se constituie ca știință.

Pentru a stabili configurația sufletului cu referire la scoarța cerebrală, nu doar medicina sau biologia au fost de ajutor, cât mai ales o știință mai puțin cunoscută, cranioscopia sau frenologia, inventată în 1790 de F.J. Gall și discipolul său, Spurzheim. Până la ei, sufletul era localizat într-o structură unitară, de exemplu epifiza, corpul calos. Acum acești cercetători se vor ocupa, nu de locul cât mai ales de funcțiile sufletului. Prin studiile lor, au vorbit despre fiziogomonia, știința care stabilea caracterul psihicului și dispozițiile oamenilor privind fața și corpul. Prin palpare, la suprafața corpului, se găseau anumite reliefuri care ar fi fost folosite la descrierea anumitor trăsături ale facultăților intelectuale sau aptitudini morale. Dezvoltarea unei anumite aptitudini era observată datorită apariției reliefurilor (bose), fiind determinată de hipertrofia scoarței cerebrale sub ascendente. Zona de localizare era numită organ, Gall identificând 27 de astfel de zone, realizând o hartă cranioscopică, la care Spurzheim a adăugat încă 8 bose.

[1] Rete mirabile (RM) este o rețea de capilare sanguine plasate între două trunchiuri arteriale (rete mirabile arteriosa) sau între două trunchiuri venoase (rete mirabile venosa).

[2] Forțe sau impulsuri gândite ca substanțe foarte subțiri care fac posibile funcțiile psihice, inclusiv motorii. La nivel filosofic acestea echilibrau tensiunea dualistă spirit/materie

[3] Cercul arterial cerebral aflată la baza creierului, în formă de heptagon. Alimentează zona anterioară și arterele vertebrale. Interesant numărul de 7 aflat la formare, care amintește de cele șapte daruri ale Sfântului Duh.

[4] Stratul interior al meningelui, o membrană care îmbracă suprafața creierului.

[5] Porozitățile interne ce le conțin

[6] Divinitatea se identifică cu natura

[7] Pământul se învârte în jurul soarelui, contrar teoriei geocentrismului potrivit căreia soarele se învârte în jurul pământului.

[8] Principia philosophiae, 1669

[9] De homine, 166

[10] Y este ieșire, u este intrare, iar S este intervenția sistemului nervos

[11] De vivibus electricitatis

[12] E.C.Borning