Anatomia în căutarea sufletului (II) – perioada medievală

Evul Mediu începe vag la sfârșitul secolului IV, continuând până după definitiva cădere a Constantinopolului la jumătatea veacului XV (1453).

Începutul acestei perioadei este marcat de o lipsă de interes în ce privește locul sufletului în configurația morfo/funcțională a omului. Aceasta cu atât mai mult, cu cât practicile magice, alături de zoroastrism[1], teoria emanațiilor, inclusiv superstiții augmentate de neoplatonism[2] și ulterior de gnosticism[3] au înlăturat cercetarea concretă a ceea ce numim, astăzi, știință/descoperire, fără însă a anula complet moștenirea primită de la antici. Un Simon Magul, Apollonius din Tyana, Damascius și alții, au practicat o medicină demonologică, teurgică, teocrasică, împletită cu alchimia.

Din cauza acestui peisaj policromatic în ce privește originea și locul sufletului în om, potrivit diverselor curente de gândire, nu se poate stabili precis ce anume este psihicul. Gnosticii spuneau despre oameni că sunt unii care au mult suflet în ei (pnevmatikos), alții care au mai puțin suflet (psihiki), iar alții care nu au deloc suflet, fiind întru totul integrați în lumea materială, denumiți ca somatici sau hilici (cel care va face diferența între un suflet vegetativ (anima brutorum) și unul rațional/divin este Toma d’Aquino).

Ideile creștinismului, cu modul său de viață inspirat de modelul hristic, încep să fie răspândite. Omul și lumea sunt analizate după un alt sistem de referință, după o nouă antropologie, respectiv cosmologie, însăși medicina va căpăta o semnificație nouă. Sufletul este văzut doar din perspectiva descoperirii/revelației dumnezeiești, după modelul psiho-somatic al Sfântului Apostol Pavel și continuat de către Părinții Bisericii din sec. II, Tertulian și Iustin, și mai ales cu cei din sec. IV, perioada de aur în care se cristalizează gândirea și trăirea ascetico-teologică.

În acest context sub influența gândirii patristice, cu susținerea împăratului, avem un nou model al funcțiilor sufletului, formându-se o doctrină celulară fondată în Orient de către episcopul Nemesis, iar în Occident de către Augustin, Episcop de Hipona. Astfel, conceptul de „pneuma” este de origine dumnezeiască, cavitățile cerebrale au un rol dominant față de inimă. Tot acum se stabilește primul model psiho-morfologic, prima localizare diferențiată a funcțiilor psihice, cu o tripartiție (anterioară, mijlocie și posterioară), după simbolismul ternar potrivit căruia totul poartă pecetea Preasfintei Treimi.

Modelul aristotelic și galenic s-au menținut, fiind preluat nu doar în  filosofie și medicină, ba chiar și în pictură. În afară de această completare a lui Galen prin studiile episcopului Nemesius, realizată în timpul lui Teodosie cel Mare, Evul Mediu din perioada proto-bizantină și până la înlăturarea lui Nichifor Focas în 610, nu a mai adus nici o contribuție consemnată privind localizarea sufletului în organismul uman. Ceea ce trebuie amintit este evlavia conducătorilor și a poporului către trupurile Sfinților (sfintele moaște). Medicina teurgică, practicată sub autoritatea Bisericii, confirmă intervențiile dumnezeiști asupra sănătății sufletului și a trupului. Tot acum avem consacrată, potrivit teologiei Sfinților Părinți, împărțirea tripartită a omului, trup, suflet, duh.

Lumea Arabă

În cursul secolului al VII-lea, perioada pe care o cercetăm, în spațiul Imperiului Roman de Răsărit, primește o influență externă dinspre cultura arabă. Amintim faptul că, în această regiune aflată în vecinătatea puternicului centru cultural al Alexandriei și a altor centre bizantine din Siria, a emigranților nestorieni, a filosofilor greci necreștini, alungați din Imperiu de Iustinian I, se va constitui ca un factor determinant în influențarea dezvoltării științifice, și totodată va marca debutul scolasticii.

Potrivit Coranului, centrul sufletului este inima, memoria, atenția, inteligența și înțelepciunea, având aici locul, de asemenea realizarea legăturilor cu divinitatea.

De amintit este influența teologiei patristice asupra gândirii arabe, Mahomed Abu Bekr Arnazi, unul dintre cei mai străluciți părinți ai medicinei arabe, care preia sistemul ventricular intracerebral unde sunt corelate activitățile psihice împrumutate din medicina dominantă a Bizanțului[4]. Hunait ibs-Is-hac, în secolul al IX-lea, distinge între puterea informațională și operativă a pnevmei și cea nutritivă și energetică a sângelui[5].

Cel mai important reprezentant al gândirii filosofice și medicale este Avicenna Ibn Sina. În peste o sută de lucrări susține o cosmologie neoplatonică, gnostică, o teorie a emanațiilor, precum și o ierarhizare a principiilor sufletului de la divinitate până la suportul material al funcțiilor psihice. Se inspiră și interpretează după modelul lui Aristotel. Continuă teoria ventriculelor, de inspirație patristică și admite împărțirea manifestărilor sufletului în cinci elemente: sensul comun, fantezia, imaginația, raționamentul și memoria. Simțurile prin care se realizează cunoașterea pun în mișcare pnevma. Întreaga activitate umană nu poate fi posibilă fără mișcarea pnevmei care, deși e de origine divină, la rândul ei are nevoie de suportul energetic/nutritiv pe care-l asigură sângele.

Monahismul medieval

Este bine cunoscut rolul monahismului în această perioadă, mai ales ca dominația clericală stăpânea asupra modului de gândire cultural și religios. În Occident remarcăm diferite ordine monahale care s-au ocupat de domeniul medicinei, dintre care amintim pe cel de la Canterbury, San Gall, sau cel de la Monte Casino. Prima școală de medicină este înființată la Salerno, amintim aici pe Constantin Africanul și ucenicul său Hetto.

Prin cruciade, în special a IV-a, după ocuparea Constantinopolului de venețieni, au fost luate texte ale lui Aristotel sau Galen din zonele stăpânite de musulmani. Totodată prin această preluare se va extinde influența acestor texte greco-bizantine asupra lumii occidentale.

Monahismul ortodox preia învățătura despre nous, principiu spiritual și soma, principiul material, care pornește în special de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, și continuă în influența teologică și culturală a Muntelui Athos. Specificul ar fi, nu doar recunoașterea prezenței sufletului ca susținător al trupului, cât mai ales posibilitatea cunoașterii Prototipului, a originii dumnezeiești a vieții. În acest sens, amintim pe doi mari Părinți, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Damaschin care au descris această posibilitate a cunoașterii inteligibile/duhovnicești. Despre cunoașterea prin extazul mistic a lumii nevăzute, a simțirii efective a prezenței lui Dumnezeu vor aprofunda Părinții isihaști, Simeon Noul Teolog în secolul al IX-lea și Grigorie Sinaitul în secolul al IV-lea. În 1341 Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino va convoca un sinod care a dezbătut această posibilitate a simțirii și a vederii lui Dumnezeu, care a fost descrisă și formulată de Sfântul Grigorie Palamas, prin care se stabilește ca dogmă distincția dintre Ființa și energiile dumnezeiești. Lumina necreată, harul, poate fi împărtășit prin energiile ce izvorăsc din Ființa lui Dumnezeu.

Apare un nou canal de comunicare, căruia i se va căuta o corespondență anatomo-encefalică, care completează cunoașterea rațională a omului (mundus sensibilus), cu lumea dumnezeiască (mundus intelectualis). Din școala lui Paracelsus se va ridica un discipol, Robert Fludd care va scrie un tratat în acest sens, și va da forma unei scheme sintetice. Astfel, se pot vedea rețelele cognitive, corespondențele simțuri, lume, transcendent. În ce privește canalul de legătura cu lumea divină, el străbate craniul la nivelul creștetului.

Amintim desigur, din aceeași perioadă diferiți Părinți ai Bisericii care au afirmat în scrierile lor, că locul întâlnirii dintre om și Dumnezeu este inima (Sfântul Ion Gură de Aur, Sfântul Simeon Noul Teolog, Calist și Ignatie Xantopol, Sfinții Isaac Sirul, Ioan Scărarul). În cursul rugăciunii, mintea se unește cu inima unind ipostasul uman, curățit de patimi cu Dumnezeu. Căldura inimii ce o întâlnisem la Aristotel, acum întărește lucrarea ascetică a nevoitorului susținând repetarea continuă a rugăciunii lăuntrice. De asemenea este luată în considerare relația dintre respirație și lucrarea sufletului, ambele țin ritmul susținător al vieții/rugăciunii. Patriarhul Calist al Constantinopolului face o prezentare foarte interesantă, aerul răcoros absorbit prin nări, ajunge prin mijlocirea plămânilor în inimă, alungând pe cel cald, păstrând astfel rânduiala pentru care inima a fost zidită[6]. În timpul rugăciunii organele aferente ale canalelor de simț sunt blocate tot printr-o putere a sufletului numită voință, pentru a statornici interiorizarea și a păstra roadele acesteia. Monahul Ghervasie este cel care recomandă punerea a două degete în dreptul inimii și fixarea privirii în același loc. La Sfântul Grigorie Sinaitul citim această împărțire: „căci așa sunt așezate cele trei părți ale sufletului, partea rațională în piept, partea râvnei în inimă, partea poftitoare în buric”[7]. Observăm localizarea instinctelor primare, ce trebuie prin atenție/trezvie ținute sub control, la nivelul mijlocului abdomenului.

Perioada scolastică

Carol cel Mare, apoi ordinul benedictinilor, au preluat gândirea veche greco/romană și alexandrină. Primi doctori ai teologiei catolice, în perioada VIII-XIII, au folosit filosofia antică pentru a explica învățăturile de credință, de aici și numele de scolastică. Reluarea modelului galenic, precum și influențe mai noi anglo-saxone au făcut ca vechea teorie a ventriculelor să arate astfel, organele ce suportă psihicul sunt creierul, rece și umed, testiculele de asemenea, ficatul, cordul cald și uscat. Este prima considerare a sistemului endocrin, într-o interpretare a suportului material al vieții psihice.

Scolastica apare, nu întâmplător în așteptarea anului 1000. Pe lângă interpretări hiliaste[8], acum cunoaștem începutul secularizării[9] în sintagma ,,dacă nu a venit Hristos pe pământ cu împărăția lui, ne vom face noi o împărăție a noastră”. Acesta va fi noul mod de gândire și de viață în Occident, unde în această perioadă monahismul traversează reforma clunisiană[10], care are loc alături de izbucnirea artei romanice[11].

În 1135 apare Maimonide un medic evreu, care face o sinteză între textele biblice în interpretare talmudică și filosofia greacă, aristotelică. Rolul său este determinant în dezvoltarea ulterioară a scolasticii, a orientării culturii către Aristotel. De acum, problemele sufletului sunt rezolvate în cheie aristotelică sau augustiniană.

Nici o reprezentare scolastică sau aflată sub influența acesteia, nu amintește canalul de legătură dintre anatomia creierului și lumea divină. Vedem de aici, una din diferențele de abordare a relației om-Dumnezeu, dintre monahismul bizantin și cel occidental. Pentru a înțelege mai bine această perioadă trebuie avut în vedere simbolismul cifrelor. Observația nefiind folosită, concluziile se formează doar din relația subiectului cu gândirea speculativă și analogia, inclusiv cele relative subiectului nostru.

Amintim și pe marele scriitor și sintetizator al gândirii sub toate ramificațiile ei, un aristotelician al catolicismului, Toma d’Aquino doctor angelicus, despre care Papa Ioan al XXII-lea, când l-a canonizat a spus ,,toate scrierile lui sunt miraculoase”. Pentru modelul activității psihice îl alege pe Aristotel. Cordul este motorul organismului, dar nu admite nici un contact extrasenzorial cu lumea nevăzută, și aici intră în opoziție cu moștenirea Bizanțului referitoare la comunicarea dintre suflet și Dumnezeu. Activitatea psihică are un caracter procesual și se desfășoară în cavitățile encefalice, având capacitate decizională, fapt ce înlătură determinismul divin, demiurgic sau astrologic. Deciziile care devin percepții sau concepte, sunt luate în baza cunoașterii fenomenelor reale din lume, detectate de organele de simț. Sub influența vechiului Iran, Toma spune că deciziile sunt luate conform liberului arbitru. Manifestările sufletului sunt regăsite în cavități cardiace-artere-celule și cerebrale-canale nervoase. Sufletul este de origine divină temporar găzduită în corp,  împacă aristotelismul cu neoplatonismul și cu conceptele iudeo-creștine. Observăm în tot Evul Mediu, negarea pnevmei ca substrat material al psihicului. În actul procreației sufletul nu se transmite, de fiecare dată este unul nou.

Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata (Roma)

 

 

[1] Gândire magică a Iranului, o împletire a cosmologiei solare cu demonologia.

[2] În interpretarea gândirii platonice, mesajul creștin este amestecat cu idei ale gândirii orientale în încercarea de purificare a sufletului. Principalul reprezentat al acestui curent filosofic este Plotin din Licopoli.

[3] Gnosticismul este modul de gândire filosofic și religios esoteric, cu un caracter inițiatic, foarte articulat si complex. Derivă din cuvântul grec gnosis care înseamnă cunoaștere. În învățăturile lui Simon Magul, Valentin și Mani, se susține o dramă aflată în însăși structura lumii divine, în care o scânteie din aceasta va pătrunde în obscuritatea lumii materiale. Această scânteie încătușată în lumea materială, reprezintă sufletul.

[4] Manuscris arab datând din sec. al XIV-lea, aflat la Biblioteca Națională a Franței, ce redă lucrarea Al Mansuri.

[5] Traducerea latină, Johannitis isagoge in artem, se află la Biblioteca boldeiană din Oxford.

[6] Calist Patriarhul,  în Filocalia vol. VIII.

[7] Sfântul Grigorie Sinaitul, în Filocalia vol. VII.

[8] Așteptarea sfârșitului lumii, împărăția de o mie de ani.

[9] Saeculum, lumea dorindu-se autonomă nu mai recunoaște pe Făcătorul ei.

[10] De la renumita mănăstire de la Cluny care în această perioadă cunoaște o ascensiune politică și religioasă fără precedent, și care își afiliază 68 de mănăstiri cu susținerea papei.

[11] Corespunde perioadei de tranziție de la feudalismul timpuriu la cel dezvoltat.