Cam în urmă cu un an, am publicat în revista Apostolia un articol „Fiziologie și Creștinism”, titlu inspirat din lucrarea lui Nicolae Paulescu, prin care arătam cum elemente ale funcționării organismului se pot conjuga cu învățătura despre om primită de la Domnul Hristos. În esență fiecare aparat sau organ, nu “trăiește” pentru sine, ci pentru a susține viața celuilalt, reglând armonia, sau cum se spune în limbajul fiziologiei, homeostaza organismului.
Articolul respectiv l-am prezentat, cerând o părere, d-lui academician Constantin Bălăceanu Stolnici de la care am primit următoarea remarcă pe care o împărtășesc: „Am citit cu atenție lucrarea pe care mi-ați trimis-o. Este un eseu instructiv cu parfum catehetic important. Fiziologia și biologia în general conțin argumente în sprijinul unui creaționism continuu, al unui dualism spirit/materie și a existenței unui Creator pe care nu ni-L putem reprezenta decât apofatic. De asemenea, sunt de acord că dispune de aspecte morfo-funcționale nenumărate care, prin analogie, să permită o susținere a valorilor creștine”.
Dacă domnul academician a folosit cuvântul „morfuncționale”, iar eu atunci mă referisem doar la aspecte concrete ale funcționarii organismului, rămâne să continuăm și cu partea de morfi-forma a trupului din care putem apropia elementele existenței sufletului. Iar pentru aceasta mă voi ajuta de lucrarea: „Anatomiștii în căutarea sufletului”, C. Bălăceanu-Stolnici, editura Albatros, București, 1981.
Antichitatea Greco-Romană
Gândim cu sângele, cu aerul sau cu focul, sau cu niciunul dintre acestea, ci doar creierul este cel care asigură simțurile, memoria și opiniile, iar din memorie și opinie, în liniște, se dezvoltă cunoștința (Platon).
Perioada antică este recunoscută ca una a miturilor, de exemplu, „mitul primului om”. Această perioadă mitologică este înțeleasă ca una ascunsă, arhaică, supusă numeroaselor elemente “magice”. Faptul că dintru început omul paleoliticului a încercat să cunoască realitățile înconjurătoare privind natura și rolul lor, arată o capacitate superioară „sufletească”, și nu doar o simplă activitate cerebrală, încă necunoscută. De altfel, conceptul de suflet începe să se contureze odată cu riturile funerare. Dovada cea mai clară a existenței unui suflet care supraviețuiește în pofida degradării corpului o reprezintă ritul de colorare în roșu (ocru) a trupurilor morților.
Potrivit concepțiilor orfeice despre dualismul suflet nemuritor – trup închisoare, în Grecia Antică este greu de identificat în ființa umană un loc anume care să constituie o „casă” a sufletului. Cunoștințele teoretice ale medicinei erau sub imperiul unei medicini sacerdotale aflate mereu în conflictul diferitelor zeități. Concepțiile lui Eusculap (Asclepios) nu conțin elemente anatomice considerabile, singur Prometeu a încercat să lărgească limitele cunoașterii umane aflate mereu sub determinismul zeilor. Dacă ar fi să stabilim un loc al așezării sufletului acestea ar fi inima sau ficatul.
Tot în această perioadă avem cunoscută o teorie a umorilor: apa (Tales), aer (Anaximene), foc (Heraclit) care corespund și caracterului sufletesc, precum și medotelor de terapie medicală, fiecărui umor îi corespunde un anumit organ.
Pitagora, în sec VI-lea este primul care caută în structurile corporale, suportul material al fenomenelor psihice. El consideră sufletul (pnevma) sub o formă materială mișcătoare prin corp (între cord și encefal) fiind constituit dintr-un principiu cosmic, eterul. Fenomenele psihice determinate de mișcarea pnevmei sunt împărțite în stări afective (inima), motivaționale și de gândire (creierul). Ulterior, Antichitatea Greco-Romană va acorda un rol preponderent inimii ca loc al așezării sufletului. Cultura antică chineză vorbește de inimă ca marele monarh al organismului, iar cea indiană consideră inima ca loc al inteligenței. Egiptenii prezintă judecata sufletului, desenând o inima așezată pe un cântar.
Totuși, odată cu trecerea timpului accentul pe acest „loc” al sufletului a înclinat spre zona capului, în special prin rolul său ca sediu al activităților psihice, inclusiv forma sferică, prezența simțurilor, „spațiul” gândirii, fluiditatea cavităților cerebrale. Toate acestea ofereau condițiile cele mai potrivite pentru identificarea capului ca „sediu al sufletului”.
Această relația suflet-corp se bazează pe un model hidrodinamic, sufletul este purtat de un fluid care circulă între cavitățile cardiace și cele cerebrale, ca mai apoi să se răspândească în corp prin canalele arteriale.
Școala atomistă, Leucip, Democrit, Heraclit, nu au admis acest model, ei vorbesc despre un suflet răspândit în tot organismul. La Platon, corpul este o închisoare a sufletului, doar între existențe el poate contempla lumea ideilor.
Aristotel este cel care începe disecțiile, cunoaște împărțirea inimii, a sistemului vascular, descrie masa encefalică, amintește despre nervii care constituie un sistem de conducte tubulare care pot transporta pnevma din aer în ventricul, apoi în restul organismului. Manifestările emotive sunt posibile numai la temperaturile ridicate ale cavității cardiace, iar cele de ordin cognitiv apar numai dacă pnevma este răcită de ventriculele cerebrale.
În Grecia Antică, pe lângă școlile de Medicină sacerdotală au început înființarea școlilor de-sacralizate (profane) pe lângă gimnazii, de exemplu cea din Chios al cărui exponent de seamă este Hipocrate. Specificul acestor școli laice, pentru ceea ce ne interesează în abordare, nu este jurământul aplicat până astăzi, ci un tratat hipocratic “despre boala sfântă”. În referirea la patogenia epilepsiei, care este localizată în creier, este dezvoltată o întreagă analiză a stărilor sufletești relative cu privire la sănătatea creierului: „cât timp creierul nu a fost tulburat, este capabil să raționeze”. Tot în această scriere este combătută ideea că sediul gândirii și al sensibilității s-ar afla în mușchiul diafragm, pentru faptul că acesta ar avea un rol în actul respirației. Școala hipoctratică are un rol important și pentru că stabilește un substrat “chimic” pentru unele aspecte ale psihicului, modelul umoral (pământ, apa, aer, foc) care va explica și temperamentele (coleric, sanguin, flegmatic și melancolic), aplicabil până astăzi în medicina homeopată.
După campaniile lui Alexandru cel Mare ponderea culturală din lumea greacă se mută în Alexandria. La aceasta școală pentru prima dată este făcută anatomia venelor și arterelor, este folosită disecția și vivisecția pe animale și pe oameni. Cu Erasistratos se leagă existența a două tipuri de pnevma: vitală (zootikon) și psihică (psihikon), prima lucrând la nivelul inimii, iar a doua la nivelul ventriculelor cerebrale.
Școală romană, prin Galen încheia periplul Antichității cu privire la găsirea unei baze morfofuncționale a sufletului. Modelele pnevmatice analizate rămân valabile pentru perioada respectivă, cu observația că, prin platonism și după neoplatonism, configurația non-materială și transcendentă a psihicului va trece de granițele Antichității[1].
Concluzie:
Medicina din Antichitatea Antică își are meritul ei incontestabil în deslușirea constituției spirituale a omului, ancorată inseparabil și în gândirea filosofică a timpului, lăsând prin marea ei intuiție o zestre patrimonială, tributară gândirii umane chiar până în zilele noastre (deși multe idei azi le catalogăm ca fiind pseudo-adevărate). Astăzi, în baza experimentării, a apariției microscopului, a medicinei nucleare, putem vedea ceea ce anticii nu puteau vedea, însă nu mai avem intuiția lor de ordin contemplativ, care rămâne neegalată.
Această medicină „antică” au studiat-o și unii dintre Părinții Bisericii din primele veacuri. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare în tratatul “Despre Sfântul Duh” folosește modelele anatomic-fiziologice pentru a exemplifica prin analogie unele aspecte ale vieții duhovnicești. Nu putem să nu remarcăm centralitatea inimii ca motor al existenței, dar mai ales termenii care au făcut carieră în spiritualitatea patristic-răsăriteană, nous-ul și pneuma (duh).
În acest sens, cei care au pătruns prin curăție Adevărul și Ființa, nu s-au sfiit să recurgă la instrumentarul filosofiei și anatomiei antice pentru a argumenta că omul nu este numai trup, ci o ființă psiho-somatică care privește în sus (anthropos).
Pr. Gabriel Popescu, Torre Spaccata, Roma
[1] Rolul inimii în anatomia vieții psihice se poate explica ușor datorită legăturii între puls și mișcările emoționale, la fel ca trăirea existențială a diferitelor stări sufletești care sunt simțite la nivelul cordului.