Selectează o Pagină

Loading


Întemeiată la Cina cea de Taină, Sfânta Liturghie este inima care prin Dumnezeiasca Euharistie vitalizează membrii Bisericii și întreține comuniunea, prezența și participarea sacramentală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos la salvarea neputincioasei noastre umanități.  

Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Tainã, – „a luat pâinea și, binecuvântând, a frânt și a dat ucenicilor Săi zicând: Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Și luând paharul și mulțumind le-a dat lor, zicând: Beți dintru Acesta toți,  Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsã spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Sfinţii Evangheliști Marcu și Luca precum și Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie prin cuvintele: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20, I Corinteni 11, 22-25).

Despre împlinirea ascultări dumnezeiești pe care au primit-o Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină și despre întemeierea și menirea Dumnezeieștei Liturghii așa cum a fost trăită în perioada Apostolică și în primele secole, Sfântul Nicodim Aghioritul ne mărturisește: „Înainte de a ne preda Taina Sfintei Împărtăşiri, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: «Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viaţa lumii»” (Ioan 6, 51), ceea ce însemnează că Dumnezeiasca Împărtăşire este pentru credincioşi absolut trebuitoare pentru viaţa duhovnicească în Hristos. Și pentru că viaţa duhovnicească în Hristos nu trebuie să se împuţineze, nici să înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5, 19), ci trebuie să fie neîntreruptă, pentru ca cei vii, după acelaşi Apostol, să nu mai trăiască viaţa lor trupească, ci viaţa lui Hristos, Care a murit şi a înviat pentru ei, este necesar ca întrebuinţarea Sfintei Împărtăşanii să fie deasă.

În altă parte, Domnul zice hotărît: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53). Din aceste cuvinte se vede limpede că Sfânta Împărtăşanie este pentru creştin tot aşa de necesară ca şi Sfântul Botez. Fiindcă aceeaşi hotărâre pe care a dat-o pentru Botez, a dat-o şi pentru Sfânta Împărtăşanie. Despre Botez a zis: „Amin, amin zic vouă, de nu se va naşte omul din apă şi din Duh, nu poate intra întru împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5); iar despre Dumnezeeasca Împărtăşanie a zis de asemenea: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă întru voi”. Aşadar, după cum fără botez este cu neputinţă ca omul să trăiască viaţă duhovnicească şi să se mântuiască, tot aşa este cu neputinţă să trăiască fără Dumnezeiasca Împărtăşire. Și fiindcă aceste două Taine au aceste însuşiri: Botezul se săvârşeşte o singură dată, iar Taina Sfintei Împărtăşanii se săvârşeşte des şi în fiecare zi, rezultă în chip firesc că este absolut necesar ca şi Dumnezeeasca Împărtăşire să se facă des.

Apoi, când Domnul a predat această taină ucenicilor Săi, nu a dat-o ca un sfat, sub forma, să mănânce Trupul Meu cine vrea şi să bea Sângele Meu cine vrea, aşa cum a zis că „cine vrea să vină după Mine” şi „dacă vrei să fii desăvârşit”, ci a zis poruncitor: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta Toţi, Acesta este Sângele Meu”; adică neapărat trebuie să mâncaţi Trupul Meu şi neapărat trebuie să beţi Sângele Meu. Și iarăşi zice: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Adică, această taină pe care Eu v-o predau, să o săvârşiţi nu numai odată, de două sau de trei ori (precum tâlcueşte Sf. Ioan Gură de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele, a morţii şi a întregei Mele rânduieli.”

Dupã pogorârea Duhului Sfânt, primii creștini, urmând porunca Mântuitorului, „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în Frângerea Pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieții Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos și a unirii depline cu El.”

Sfântul Nicodim Aghioritul-Neofit Kavsokalivitul, Deasa Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, p.3.

Din mărturiile Noului Testament, (Fapte II, 42; I Corinteni XI, 18; I Tesaloniceni V, 27; Coloseni IV, 16; Fapte XX, 7, 11; I Timotei IV, 13; I Corinteni XVI, 26); I Timotei II, 1; Romani 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26 se constată continuitatea și rolul central al Sfintei Liturghii în viața Bisericii. „Frângerea Pâinii” era înțeleasã ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare se împlineau actele principale făcute de Hristos la Cina cea de Taină:„a luat” – aducerea darurilor de pâine și vin (I Cor. XI, 23 -26); „a binecuvântat” – rugãciunile de mulțumire și sfințire a darurilor (I Cor. XIV, 16) rostite cu voce tare de întâistãtãtorul adunãrii euharistice la care credincioșii rãspund cu Amin, exprimându-și astfel adeziunea; „a frânt” – frângerea propriu-zisă a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos; „a dat” – împărtășirea generală cu Trupul și Sângele Domnului.”

Și pentru ca să se păstreze această necesară Predanie a Domnului în viața perpetuă a Bisericii, adică ca să nu se uite cu trecerea anilor, Sfinții Apostoli au consemnat practica liturgică a Sfintei Împărtășanii dese din vremea lor, în al 8-lea şi al 9-lea dintre canoanele lor, poruncind, cu pedeapsa afuriseniei, ca să nu rămână nimeni neîmpărtăşit cu Dumnezeeştile Taine, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie: „Dacă cineva nu se împărtăşeşte când se săvârşeşte Liturghia să spună pricina pentru care nu se împărtăşeşte şi de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă nu o va spune, să se afurisească” (Can 8).

Iar în canonul al 9-lea zic: „Biserica trebuie să afurisească pe toţi acei creştini, care merg la biserică, ascultă citirea Sfintelor Scripturi şi nu stau nici la rugăciune, nici la Sfânta Împărtăşire, ca unii care produc sminteală în Biserică”. Pe acest canon tâlcuindu-l Valsamon zice: „Hotărîrea acestui canon este foarte aspră, căci afuriseşte pe cei ce mergând la biserică, nu stau până la sfârşit şi nici nu se împărtăşesc. În chip asemănător, şi alte canoane ale Sinoadelor poruncesc ca toţi să fie gata şi vrednici pentru Sfânta Împărtăşanie.”

Sinodul din Antiohia, urmând Sfinţilor Apostoli, mai întâi întăreşte canonul de mai sus, apoi adaogă: „Se cuvine ca toţi cei care intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu stau să se roage cu celălalt popor şi se îndepărtează de Sfânta Împărtăşanie, să fie afurisiţi până când se vor spovedi şi vor arăta roduri de pocăinţă şi se vor ruga şi atunci să fie iertaţi” (Can. 2). Vedeţi fraţilor, că toţi creştinii sunt supuşi afuriseniei şi că trebuie să se împărtăşească adesea? Că sunt îndatoraţi să facă aceasta la fiecare Liturghie, ca să nu fie afurisiţi de Sfinţii Apostoli şi de Sfintele Sinoade?”

Practica sacramental-liturgică a împărtășirii dese este mărturisită și în sec. al II-lea d.H., de Sfântul Iustin Martirul și Filozoful care descrie amãnunțit desfășurarea Sfintei Liturghiei din primele trei secole: „În așa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeților (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, dupã ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrătișăm unii pe alții cu sărutarea pãcii – vezi cap. 65 – și] se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin Euharistie, iar celor care nu sunt de față li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi.”

În baza textelor din Noul Testament și a Tradiției consemnate de Sfinții Părinți, structura Liturghiei Bisericii primare cuprindea: Adunarea în Bisericã; Liturghia Cuvântului (catehumenilor); Lecturi din Noul și Vechiul Testament; Omilia (explicarea textelor citite); Liturghia Euharistică (a credinciosilor); Rugăciunea generală pentru Biserică și lume; Sărutarea păcii; aducerea darurilor de pâine si vin („a luat”); rugăciunea de sfințire – anaforaua („a binecuvântat”) rostită cu voce tare de întâistătător la care credincioșii răspund cu „Amin”, exprimându-și adeziunea; Frângerea Pâinii („a frânt”); împărtășirea tuturor („a dat”).  Această formă originară a Liturghiei s-a dezvoltat treptat, iar în sec. al-IV-lea, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379) și Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (+407) alcătuiesc, pe baza mărturiilor din perioada apostolică și din primele trei secole Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă.

Pr. Silviu State


Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul, Deasa Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, în: http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/

Sursa: Pr. Prof. Florin BOTEZAN, „Explicarea Sfintei Liturghii” p.3-8 în biblioteca electronică: http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/Liturgica/


 

ro_RORO
Copy link